Avva Petroniu Prodromitul? Cel mai smerit. Cel mai smerit. Cel mai smerit!

Așa îl descrie avva Adrian Făgețeanu, dacă îi ceri părerea despre egumenul așezământului românesc athonit Prodromu. Spunea că în 1937, când obștea Antimului a fost cea mai numeroasă, însumând 38 de monahi, cel mai smerit dintre ei și singurul care nu și-a dat sieși dreptate vreodată, era părintele Petroniu Tănasă (care avea doar 23 de ani la vremea aceea!).

Tot el spune că de-a lungul istoriei, românii ar fi putut realiza lucruri mult mai mărețe, de n-ar fi existat dezbinare între ei. Mie toți pelerinii athoniți mi-au spus că singurul loc de pe pământ unde românii nu sunt dezbinați, li se pare a fi Prodromu – și asta datorită duhului părintelui Petroniu. „Gheronda”, cum simplu îl numesc prodromiții.

Mi-aș dori să scriu cele mai frumoase pagini despre asceticul stareț român, dar știu că nu pot face asta pe măsura staturii sale, așa încât voi spune doar câteva lucruri care m-au mișcat de-a lungul anilor văzându-le la avva Petroniu. (Sper să mă ierte pentru lipsa binecuvântării, dar fiindcă oricum se scria despre avva, am căpătat și eu îndrăzneală pentru dragostea ce i-o port.)

știu că n-a cerut niciodată de la ceilalți ceva ce n-a făcut el mai întâi. Dacă unii spun că este prea sever, poți fi sigur că a fost mai întâi aspru cu el însuși. „Mare teolog și mare ascet” cum mi l-a descris părintele Ioannikios Simonopetritul, avva este înduhovnicit de rugăciune și este o mare desfătare să te afli în preajma lui. Nu cred că uită cineva discuțiile teologice purtate cu părintele la arhondaric, sau pe una din băncile din curtea Prodromului! De obicei unul din pelerini îi aține calea și îi cere un cuvânt de învățătură, iar gheronda se face că nu observă stratagema și ne grăiește răbdător și dogmatic ore în șir celor adunați mai apoi ciorchine în jurul său. Este un mare trăitor și împlinitor al dogmelor ortodoxe! Din acest motiv nici nu e nevoie să-ți vorbească: de-ajuns îți este să-l vezi și-ți vei da seama privindu-l care este calea de urmat, dacă vrei să te mântuiești.

Când Placide Deseille l-a rugat pe părintele Macarios (canonarul și bibliotecarul Simonopetrei, autorul „Triodului explicat”) să-l ducă la un părinte după cuvânt de folos, au venit, împreună cu egumenul Elisaios și toată sinaxa mănăstirii, la avva Petroniu! și am aflat că asta n-a fost singura dată, fiindcă mi-a spus epitropul Ioannikios că el vine de câte ori poate împreună cu tot atâția călugări câți încap în mașinile lor!

Gheronda consideră că luxul și confortul sunt doar pentru trup și nu înduhovnicesc pe om, așa încât până și spălatul rufelor la mașină îl admite doar pentru arhondarul ce are în grijă așternuturile pelerinilor. Restul obștii, inclusiv gheronda, (deși are mai mult de 93 de ani, Dumnezeu să-i dea sănătate!) spală „la mână”! Consideră că orice pogorământ e foarte păgubitor, pentru că slăbește rezistența în fața răului și de aceea duce și impune (prin exemplul personal) această trăire ascetică.

Până acum câțiva ani părintele Petroniu se ruga la priveghere stând toată noaptea în picioare! De seara până dimineața! și dacă starețul priveghează astfel, cum să stea ucenicii în strană? Să îngenunchezi era o adevărată binecuvântare!

Am făcut oarecând un test simplu cu 3217 fotografii de athoniți pe care i le-am arătat soției mele, rugând-o să-mi arate pe cel care i se pare ei că este „om bun”. Dintre toți l-a ales pe avva Petroniu, pentru că ochii l-au trădat ca având un suflet deosebit. De atunci nu mă întreabă despre nimeni ce mai face, ci doar de gheronda poartă de grijă.

Am întâlnit în Athos călugări foarte râvnitori care mi-au spus că voia Duhului Sfânt este să nu descopere toate lucrările bătrânului spre slava sa, dar că avva este „sfânt în viață”! Dacă e sfânt sau nu va hotărî Domnul, mie îmi face tare mult bine numai să-l văd și să mă asigur că există, acolo în Grădina Maicii Domnului, purtând de grijă românilor athoniți.

Convorbiri duhovnicești cu avva Petroniu

- Părinte, cum a ajuns omul să creadă că starea de păcat în care trăiește în momentul de față este cea naturală?

- Omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu trebuind să ajungă până la asemănarea cu Dumnezeu, să fie asemenea cu Dumnezeu. I-a dat Domnul și putere să facă acest lucru, dar omul n-a înțeles de la început care era menirea lui, pentru că a venit vrăjmașul cu înșelăciunile lui și l-a îndepărtat de la calea cea dreaptă. Și atunci a trimis Dumnezeu pe Fiul Său pe pământ să arate oamenilor cum să ajungă asemenea cu Dumnezeu. Cum spune sfântul Ioan Evanghelistul că „cel care crede în Dumnezeu să facă cele ale lui Dumnezeu”. Și atunci a venit Iisus spunând: „Eu sunt Calea Adevărul și Viața”! Nu există altă cale sau învățătură! și nu compari învățătura lui Dumnezeu cu vreo învățătură omenească; acesta este sfântă, desăvârșită, este deplină, n-are nevoie de completare, nu-i lipsește ceva, n-are nevoie de schimbări sau adăugiri și trebuie crezută așa cum a lăsat-o Dumnezeu. Nu există alte adevăruri! Deci Dumnezeu, făcătorul cerului și al pământului, a iubit așa de mult lumea încât a venit pe pământ ca să scoată din nevrednicie și necaz pe om. Și atuncea învățătura Lui trebuie să aibă toată încrederea noastră și de aceea trebuie să ne-o împropriem și s-o cunoaștem cât mai bine. Există bineînțeles diferite secte zise creștinești, care s-au îndepărtat de la învățătura cea adevărată a lui Dumnezeu, întunecați fiind de uneltirile vrăjmașului. Spun Sfinții Părinți, părinții mari ai Bisericii, că „dacă omul se abate de la viața cea bună, face greșeli, face păcate, atunci el de fapt deschide larg ușa diavolului. Și primul lucru pe care-l face diavolul când intră în om este să-i întunece mintea. Dumnezeu a dat omului minte și învățătură pe care dacă o păstrează va ști să deosebească binele de rău. Altfel diavolul îi întunecă mintea și omul nu mai înțelege ce e bine și ce e rău și după aceea vrăjmașul îi sugerează toate păcate posibile și toate răutățile. El nu mai poate săvârși binele fiind întărit în păcat și vrea să-l facă pe om cât mai vinovat în fața lui Dumnezeu, ca să se asigure că-l va dobândi pentru iadul său. De aceea lumea înțelege altfel lucrurile, sau chiar nu le înțelege defel. Odinioară, spre exemplu, ți-era jenă să vorbești despre desfrânare; vreau să spun că era o vreme de adâncă evlavie și pe om nu-l atrăgeau murdăriile acestea din timpurile moderne. Tot Sfinții Părinți spun că dacă omul duce o viață bună, curată, cinstită, când se-ntâlnește cu păcatul, acesta nu-l atrage și se rușinează de el. Și atuncea cum îți explici că oameni învățați, oameni de cultură, instituțiile, ba chiar și Biserica, acceptă și chiar încurajează aceste păcate, manifestările acestea stradale neobrăzate? Cui i-ar fi dat prin cap altădată să iasă gol pe stradă, așa dezmățat? Doamne ferește! și mai văd și copiii la televizor toate aceste dezmățuri și se murdăresc și ei din vederile și auzirile acestea!

De-asta o fugit dintru început monahul de lume! Or fugit în marginea satelor sau la pustie, ca să nu mai vadă sau să audă devierile lumii acesteia. Însă greul de abia acum începea, pentru că omul poartă cu el toate vederile și auzirile din lumea de care tocmai a fugit și unele păcate pe care poate le-a făcut. Avem drept pildă cazul Mariei Egipteanca pe care 17 ani au chinuit-o în pustie amintirile păcatelor săvârșite în lume. Atâția ani de păcat fac ca răul să se încuibe în om, iar el devine rob al păcatului și își schimbă felul de a cugeta, de a vedea, de a înțelege. Așezarea minții lui făcută de Dumnezeu se strică și se modifică după formele păcatelor pe care le face. Omul pe dinafară rămâne om, fiindcă pe dinăuntru este chip al păcatelor pe care le săvârșește. Toate gândurile și cugetările lui sunt strâmbate după contururile păcatelor făptuite. Gândiți-vă la un om căzut în patima beției căruia îi este foarte greu să se mai oprească din acest păcat fiindcă el nu mai este stăpân pe sine. „Dușmanul omului, casnicii săi”! El este de pe acum rob și face ceea ce îi poruncește stăpânul său, moare de acum din viața aceasta, fiind arvunit nefericirii veșnice, fiindcă omul acesta se săvârșește cu toate păcatele sufletului său, cu toate amăgirile sale din lumea asta. Însă dincolo nu mai are nici băutură, nici bani și n-are cum săvârși păcatul său care-l va chinui veșnic.

Dumnezeu însă ne-a chemat să moștenim Împărăția Sa cea veșnică și ne-a promis lucrul acesta de la facerea lumii. Avem cărți de învățătură, avem și propovăduirile Bisericii care ne arată și calea cea dreaptă care să ne ducă acolo. Omul zilelor noastre însă le face toate împotrivă; săvârșește toate relele, care sigur îl vor lipsi de Împărăția Cerurilor. Bunăoară am auzit de noi învățături care îi spun omului să nu-i fie teamă de moarte, că nu există iad și că totul se consumă aici, pe pământ. Și bietul om, care și așa are o mulțime de probleme inventate de vrăjmașul diavol, primește cu mare ușurință și astfel de învățături.

- Ce cale de îndreptare vedeți gheronda?

- Trebuie ca omul să ajungă la conștientizarea păcatului ce-l stăpânește și în care trăiește. Și mai trebuie să vrea să scape de tirania păcatului – că fără voia omului, remediu nu există! Restul îl face Dumnezeu!

- Părinte, avem nevoie de fapte pentru mântuire, sau este suficientă credința, care ne va face oricum să făptuim cele bune?

- Asta este teză protestantă. Însă Scriptura spune clar: „credința fără fapte este moartă”! Ai făcut o faptă bună, ai ajutat pe  cineva, te-ai ostenit cu folos, toate faptele bune și toate efectele lor sunt pomenite pană la sfarșitul lumii, când se vor judeca toate, bune și rele. Când fiecare om va apărea în fața celorlalți în trup duhovnicesc, cu chipul conform cu propria lui structură, pe care singur și-a alcatuit-o, prin tot ce a gândit și a făcut. Toate relele și necurațiile vor apărea și cine oare, va putea suferi rușinea aceea ? Însă chipurile drepților ce au făcut fapte bune și daruri plăcute lui Dumnezeu, care au ajutat la îmbunătățirea lumii, vor străluci cu darul Duhului Sfânt. Omul intră in veșnicie cu ceea ce agonisește aici. Cum se modelează în lumea asta, așa se prezintă în fața lui Dumnezeu. Cum bine spun Sfinții Părinți: băgați de seamă pe ce ziditi: pe paie, pe lemne ori pe piatră! Pentru că paiele și lemnele ard și nu rămâi cu nimic. Să fie zidăria voastră pe lucru rezistent la foc, adică la proba veșniciei. Cel ce a făcut cele bune va avea un „sfârșit creștinesc, neînfruntat, în pace” și se va bucura de cele veșnice, dar pentru cel ce a trăit în păcat, moartea va fi cumplită.

- Avva, dacă Dumnezeu e bun și numai bun, poate hărăzi El iadul pentru „lucrul mâinilor Sale”?

- Nu Dumnezeu îl condamnă pe om, el își alege locul din timpul vieții acesteia. Nu Dumnezeu ne hărăzește iadul. Dimpotrivă, El ne spune: "Mergeți și moșteniți Împărăția Cerurilor". Omul este cel care aduce iadul cu dânsul. Pentru că și raiul și iadul ni le pregătim noi, aici. Nu este pedeapsă, ci omul e chinuit de propriile lui opțiuni greșite: cu ce ne ducem dincolo, aceea avem. Cum am spus și mai înainte, el se duce pe lumea cealaltă cu păcatele de aici: desfrânat ai fost, bețiv sau drogat, învrăjbit sau răutăcios, așa pleci dincolo, în veșnicie. Aici, pe pământ, el își poate satisface toate aceste porniri. Omul rămâne cu aceste porniri păcătoase și pe lumea cealaltă, numai că acolo nu și le mai poate satisface. Pentru păcătos, acestea sunt chinuri în iad.

- Părinte, am putea împăca porunca iubirii aproapelui cu ecumenismul ?

- Mie mi-ajunge învățătura ortodoxă a Sfinților Părinți. Mi-e deajuns cât mi s-a dat prin ortodoxie pentru mântuire. Nu-mi lipsește nimic. Dacă cineva de altă religie simte că îi lipsește ceva pentru salvarea sufletului său și găsește în dreapta noastră credință, cu toată dragostea îl primesc în Ortodoxie! Dar nu pot renunța la nimic din credința mea pentru că nu am voie să schimb nici o cirtă din dogma ortodoxă!

Omul nu mai ia în serios învățătura lui Dumnezeu și inventează, găsește tot felul de sensuri și învățături ascunse prin evanghelii (unele chiar gnostice, cum e cea a lui Iuda) și s-a depărtat de la dreapta credință.

Marea diferență dintre noi și catolici sau protestanți mi se pare a fi lipsa ideii de înduhovnicire a omului la apuseni. Pentru noi ortodocșii, dacă vrem să ne asemănăm cu Dumnezeu și să ne mântuim, trebuie să ne înduhovnicim. Aici pe pământ purtăm trupul și sângele acesta, dar nu vom intra în Împărăția Domnului cu el. Chiar și Mântuitorul a luat materia aceasta îmbibată de păcat, dar n-a intrat „dincolo” cu ea. Omul urăște moartea, dar ea este urmarea păcatului; Domnul nu avea însă păcat, dar a primit moartea tocmai pentru ca să omoare păcatul prin ea. Ne-a arătat apoi Iisus după învierea Sa cu ce fel de trup înduhovnicit vom intra în veșnicie. Cu cel cu care „trecea prin ușile închise”! Ce înseamnă un trup înduhovnicit? Un trup care să iasă de sub regulile obișnuite ale păcatului. Căci corpul nostru are nevoie de mâncare, este supus patimilor, se îmbolnăvește. Cel înduhovnicit nu mai este supus acestor reguli materialnice. Trupul nostru cel material, fiind compus, se va descompune în țărână, iar cel care va răsări spre viață fără de sfârșit va fi trupul cel înduhovnicit.

De ce avem duhovnici la mănăstiri și biserici? Pentru ca omul să se sfințească! Să mai ușureze trupul de greutatea păcatelor și în aceeași măsură să-l înduhovnicească! Iar noi trebuie să-i mai subțiem hrana și să ne îndeletnicim, ca și vechii părinți, cu postul, cu privegherea și mai ales cu rugăciunea. Părinții din vechime posteau mult și nu mureau de foame, ba dimpotrivă, trăiau mulți peste 100 de ani, „căci nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iasă din gura lui Dumnezeu”.

Aceasta este chemarea omului în astă lume: înduhovnicirea sa, care se dobândește prin fuga de păcate, faptele bune, postul, privegherea și rugăciunea.

La catolici și protestanți nu există ideea de înduhovnicire. Te mântuiești (ca în cazul catolicilor) cu fapte bune și/sau merite prisositoare și nu prin sfințire. Filioque, primatul și infailibilitatea papală, sunt destule elemente despărțitoare între catolici și ortodocși. Cu protestanții avem chiar mult mai multe diferențe. Însă noi, orice vom face pentru mântuirea noastră, trebuie să avem mărturie de la înaintașii noștri că ceea ce am făcut este bine cum a fost făptuit. Făcând astfel ne vom asemăna cu ei, dar și cu Fiul care făcea cele ale Tatălui.

- Până la urmă se va construi totuși „Catedrala mântuirii neamului”, părinte. Ce părere aveți despre asta?

- Nu e treaba mea, însă noi românii am construit biserici mici, modeste, dar adevărate bijuterii. Să nu uităm că slava deșartă este legată mai totdeauna de măreție. Și Sfânta Sofia, a îngăduit Dumnezeu să ajungă în mâinile musulmanilor...

-Avva, ce părere aveți despre frații noștri ortodocși de stil vechi și despre diferența de 13 zile dintre noi?

- Diferendul pornește dintr-o înțelegere greșită a lucrurilor. Dar pe om ca și pe pom îl vei cunoaște după roadă, dacă stăruie în vrajbă și ponegrirea aproapelui, sigur nu e în regulă ceva cu el. Mi-aduc aminte că era și o controversă legată de timpul când se sfințesc apele: la Boboteaza pe nou, sau pe vechi?

- Părintele Iulian are o vorbă: astăzi „banul face planul”! Despre civilizația banului din ziua de astăzi, ce părere aveți? 

- Măi, pe timpuri se spunea că „numai domnii au bani”. Astăzi însă „dacă ai bani ești domn”, ceea ce este puțin diferit. Nu vă speriați de sărăcie, că Dumnezeu nu-l lasă pe cel ce caută ale Sale și la vreme potrivită îi dă cele trebuincioase. Și știe El mai bine ca noi și când e vremea potrivită. Dar noi cu adevărat trebuie să căutăm cele ale Domnului, că nepurtarea de grijă, adică moartea față lucruri, este cea care naște dorul de Dumnezeu.

- Vom ajunge „o turmă și un păstor” avva?

- Cu siguranță! Însă doar...dincolo!  Dumnezeu încă ne așteaptă!

A consemnat George Crasnean, la Schitul Prodromu, 3 decembrie A.D. 2007 (Articol preluat din Revista Lumea Credinței)

Tipărire