Dialogul pentru primatul papal şi bilingvismul (făţărnicia) papală

de Protopopul Gheorghie D. Metallinos,
Profesor emerit la Universitatea din Atena.

Primatul de jurisdicţie (jurisdictiones) rămâne principala şi permanenta expresie a înstrăinării, dar şi boala incurabilă, după cum se vede, a bisericii Latine. Aceasta era conştiinţa ortodocşilor bizantini, care s-au împiedicat pe toată durata dialogurilor unioniste (sec. 11-15) de insistenţa papală asupra primatului de stăpânire şi de continua pretenţie a papilor de impunere a lui Răsăritenilor. Este un fapt cunoscut că dogmele referitoare la papa (primat, infailibilitate, papa VICAR – reprezentant – al lui Hristos etc.) au fost şi sunt cea mai mare piedică în reuşita dialogurilor de astăzi, aşa cum a fost şi în perioada bizantină. Se cuvine să se sublinieze faptul că începând din evul mediu apusean şi mai ales de la Conciliul I Vatican (1869-70), prin dogmatizarea infailibilităţii, primatul şi infailibiltatea merg împreună ca fiind chintesenţa papismului...

În dialogul desfăşurat se lasă impresia că greutatea cade asupra primatului şi mai ales asupra celui din primul mileniu (se identifică primatul cu „întâietatea de cinste”?). Însă este absolut sigur că o oarecare formulare (FORMULA) comună va conduce inevitabil la primirea primatului papal şi acceptarea lui ulterioară. Acesta este scopul papismului şi al cugetătorilor noştri de cele apusene (latineşti). Iar despre „primatul papal” s-au scris multe din ambele părţi.

Despre poziţia ortodoxă asupra problemei este suficient să se studieze voluminosul tom „Ecclesiologia” (Atena 1973) al fericitului nostru dascăl Ioan Karmiris. Despre „infailibilitatea papală”, însă, care este completarea primatului şi va constitui, fără nici o împotrivire, următorul pas al dialogului, foarte puţin se vorbeşte. Deşi nu se vorbeşte, după recunoaşterea primatului automat va veni şi primirea infailibilităţii, deoarece, aşa cum vom vedea, instituţia papală este de neconceput fără nemijlocita interconexiune a primatului cu infailibilitatea.

Ce este infailibilitatea ca dogmă de credinţă? Potrivit „Enciclicei Sinodului din Constantinopol împotriva inovaţiilor latine” (1838), este vorba de îndumnezeirea papei („papa îndumnezeit de ei”, adică de latini). După Sfântul Iustin Popovici, „dogma despre infailibilitatea papei... nu este altceva fără numai renaşterea idolatriei şi a politeismului”. Profesorul I. Karmiris, care este de acord cu legătura nemijlocită a primatului cu infailibilitatea, observă: „Cele două dogme care constituie instituţia papală, cea a primatului şi cea a infailibilităţii sunt inacceptabile de către Biserica Ortodoxă Sobornicească” (op. cit., p. 621). Aceste două dogme papale sunt „motivul de bază al dureroasei despărţiri a Bisericii de Apus de cea de Răsărit” (p. 645).

De altfel, primatul papal este izvorul şi al tuturor celorlalte inovaţii ale bisericii latine. Ridicarea papei deasupra Sinoadelor Ecumenice rămâne, aşa cum vom vedea, neschimbată până astăzi. Prin urmare, „Leviatanul” care devorează sensul Bisericii, este instituţia papală. Cea mai mare amăgire de sine a vorbitorilor ortodocşi este tendinţa de reinterpretare a primatului care, oricum ar fi caracterizat el, va rămâne primat antiecclesiastic şi inacceptabil patristic, ca unul ce este încărcat dintru început cu conţinutul lui politico-lumesc. Propunerea acoperită a papistaşilor şi a ecumeniştilor de acceptare a primatului papal ca „primat de slujire”, se dovedeşte a fi un foc de artificii înşelător. Deoarece cea mai mare expresie a sincerităţii, a iubirii de adevăr şi a slujirii va fi renegarea oficială din partea papismului a tuturor inovaţiilor papale, în epicentrul cărora se află dogmele speciale despre papa. De altfel, este cunoscut din punct de vedere istoric faptul că papismul întrebuinţează multe meşteşuguri ca să fie acceptate poziţiile lui.

La Sinodul din Florenţa (1439), de pildă, a fost primit primatul Romei „aşa cum este menţionat în procesele verbale ale Sinoadelor Ecumenice şi în Sfintele Canoane”. Aceasta a fost formularea Răsăritenilor pentru a evita acceptarea primatului papal potrivit semnificaţiei lui apusene. Atunci s-a dat la iveală viclenia şi înşelăciunea papală. Şi iată cum:

Canonul 7 al Sinodului I Ecumenic începe cu cuvintele: „Obiceiurile cele dintru început să se ţină”. În traducerea latină-papală, însă, s-a pus înainte propoziţia: “ROMANA ECCLESIA SEMPER PRIMATUM HABUIT” (Biserica romană a avut dintotdeauna primatul), astfel încât să se considere şi primatul un “obicei vechi” al Bisericii. “Întâietatea de cinste”, pe care o acceptau Răsăritenii, atunci când papa este “în Biserică”, era proiectată de apuseni drept primat papal (de jurisdicţie).

O meşteşugire asemănătoare este prezentată astăzi, din păcate, de către partea ortodoxă, adică aşa-numitul “primat de slujire”. Deşi el se poate înţelege evanghelic şi ortodox (cf. Marcu 10, 44), însă problema este cum se înţelege el din punctul de vedere al papistaşilor. Răspunsul îl dă voluminosul Catehism papal, aflat în uz astăzi. Cartea aceasta care a fost întocmită, în urma hotărârii Conciliului II Vatican (1962-65), de către o Comisie, al căreia preşedinte a fost actualul papă, pe atunci cardinalul Joseph Ratzinger, este vocea oficială a Bisericii Latine, care răspândeşte credinţa şi caracterul ei la toată lumea într-un mod teologic, dar şi popular. Şi oferă aceasta ca o propunere de mântuire celor care se gândesc să intre în sânurile ei. Dar ce spune “Catehismul Bisericii Catolice” (Vatican-Kaktus 1996)? Prezentăm câteva paragrafe care aparţin “Paragrafului” (Capitolului) 4, cu titlul “Credincioşii lui Hristos – Ierarhie, Mireni, Viaţa de afierosire”:

Corpul Episcopilor şi Începătorul lor, papa.

880. Hristos a “adunat pe cei doisprezece (Apostoli) sub formă de Sobor, adică un corp fix, al cărui cap a fost pus Petru, pe care l-a ales dintre ei”[2]. “Aşa cum Sfântul Petru împreună cu ceilalţi Apostoli, potrivit cu voia Domnului, constituie unul şi singurul sobor apostolic, tot astfel şi episcopul Romei, urmaşul lui Petru, împreună cu episcopii, urmaşii Apostolilor, formează un întreg”[3].

881. Domnul numai pe Simon, căruia i-a dat numele de Petru, l-a făcut piatra Bisericii Sale. Acestuia i-a încredinţat cheile [4], l-a rânduit păstor al întregii turme [1]. „Dar această vrednicie de a lega şi a dezlega, care i-a fost dată lui Petru, a fost dată de asemenea, fără nici o îndoială, şi soborului Apostolilor, uniţi cu începătorul lor”[2]. Această îndatorire pastorală a lui Petru şi a celorlalţi Apostoli face parte din temelia bisericii şi se continuă de către episcopii aflați sub primatul papei.

882. Papa, episcopul Romei şi urmaşul Apostolului Petru „este veşnicul şi văzutul început şi temelie a unităţii, care îi leagă atât pe episcopi între ei, cât şi mulţimea credincioşilor”[3]. „Într-adevăr, episcopul Romei, cu vrednicia sa de reprezentant al lui Hristos şi ca păstor al întregii Biserici, are în Biserică deplină, supremă şi universală stăpânire, pe care o poate exercita liber şi totdeauna”.

883. „Corpul sau adunarea episcopilor nu are stăpânire dacă nu se află în comuniune cu episcopul Romei, ca începător al lui”. Acest corp „este, de asemenea, purtătorul supremei şi deplinei stăpâniri în Biserica universală, pe care însă nu o poate exercita fără aprobarea episcopului Romei”[5].

884. „Corpul episcopilor exercită stăpânirea asupra întregii Biserici în mod oficial în Sinod ecumenic”[6]. „Nu poate exista Sinod ecumenic dacă nu va fi validat sau dacă, cel puţin, nu va fi acceptat de urmaşul lui Petru”[7].

885. „Acest corp, compus dintr-o mulţime diferită de membri, exprimă diversitatea şi universalitatea poporului lui Dumnezeu, iar prin gruparea lui sub conducerea unui conducător exprimă unitatea turmei lui Hristos”[8]...

890. (...) Îndatorirea pastorală a Corpului Didactic constă în supraveghere, astfel încât poporul lui Dumnezeu să rămână în adevăr, care eliberează. Pentru a exercita această slujire, păstorii Bisericii au fost înzestraţi de Hristos cu harisma infailibilităţii în materie de credinţă şi morală. Exersarea acestei harisme se poate face în diferite feluri.

891. „Această infailibilitate o are episcopul Romei, capul corpului episcopilor, în virtutea rangului său, atunci când, în calitate de întâiul păstor şi urmaş al lui Petru, îşi exercită înalta sa vrednicie de a învăţa” mai ales în sinodul ecumenic [2]. Atunci când, prin supremul său Corp Didactic, Biserica propune un adevăr, „să credem în el ca fiind descoperit de Dumnezeu”[3] şi, ca una ce este învăţătură a lui Hristos, „suntem datori să acceptăm, prin ascultarea ce vine din credinţă, aceste dispoziţii”[4]. Această infailibilitate se extinde în aceleaşi dimensiuni în care se extinde şi Dumnezeiasca Descoperire [3].

892. De asemenea, urmaşilor Apostolilor li se dă şi dumnezeiasca protecţie atunci când învaţă uniţi cu urmaşul Apostolului Petru, însă episcopului Romei, păstorul întregii Biserici, i se dă într-un mod special (...).

895. „Această stăpânire a lor, pe care o exercită personal în numele lui Hristos, este permanentă şi nemijlocită, chiar dacă exercitarea ei se reglează în cele din urmă de către stăpânirea supremă a Bisericii”[6]. Dar nu trebuie să se considere că episcopii sunt reprezentanţii papei, a cărui stăpânire permanentă şi nemijlocuită asupra întregii Biserici nu anulează, ci, dimpotrivă, adevereşte şi protejează stăpânirea episcopilor. Această stăpânire trebuie să se exersese în comuniune cu întreaga Biserică sub îndrumarea papei”.

Consemnăm însemnările noastre de bază:

  1. Primatul papei continuă să se sprijine pe Sfântul Petru.
  2. Temelia „veşnică şi văzută” a unităţii este papa.
  3. Papa rămâne „reprezentantul lui Hristos” şi păstorul ÎNTREGII Biserici cu „stăpânire supremă şi universală” (Episcopus universalis).
  4. Papa este mai presus de Sinoadele ecumenice.
  5. Papa are – prin excelenţă – infailibilitatea, fiind „cap” al tuturor episcopilor şi „întâiul păstor” al Bisericii.
  6. Toate se săvârşesc (de către episcopi) „sub îndrumarea Papei”.

Papocentrismul este evident. El ar putut fi justificat – poate – în Evul Mediu apusean, dar nu şi astăzi.

Cu toate acestea, filopapistaşii noştri continuă să numească papismul „Biserică deplină”. Însă Biserică deplină şi sobornicească este numai Biserica Ortodoxă a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi. Dar poate că noi considerăm papismul, aşa cum este el astăzi, „Biserică deplină”, fiindcă nu-l comparăm cu Sfinţii noştri, ci cu sinea noastră mizerabilă...

Sursa: Orthodoxos Typos, 15/10/2010.

Traducere: Ierom. Ștefan N.
Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos

Tipărire