MĂNĂSTIREA SFÂNTUL PAVEL

A fost înființată în a doua jumătate a secolului al X-lea de Sfântul Pavel Xeropotamitul, care a trăit o perioadă într-o peșteră puțin mai sus de locul unde se află mănăstirea. Biserica mare este închinată  întâmpinării  Domnului. La fel ca și celelalte mănăstiri, și aceasta a trecut prin multe greutăți în decursul timpului, fiind arsă de mai multe ori. A avut o perioadă când a fost cu viață de sine, precum au fost și o parte din celelalte mănăstiri, dar după un timp a trecut din nou la viața de obște. În acea perioadă se afla în mănăstire un monah, care se îndoia în sinea sa că ar fi plăcut lui Dumnezeu această schimbare, de la viața de sine la viața de obște. S-a luptat mult timp cu acest gând, rugând pe Dumnezeu să-l lumineze. Fiind odată bolnav și zăcând la pat în chilia sa, a văzut în descoperire de la Dumnezeu pe satana furios și scrâșnind din dinți împotriva mănăstirii, nefiind mulțumit de trecerea ei la viața de obște și pizmuind mântuirea fraților. Pregătea curse și lațuri împotriva lor, vrând să-i surpe și să ațâțe sminteli și tulburări împotriva starețului și a fraților, astfel încât, dacă i-ar fi cu putință, să-i desființeze cu totul și să surpe chinovia. Acestea văzându-le călugărul, a venit la stareț și îl întărea pe el încurajându-l și spunându-i să aibă nădejde la Dumnezeu și la Preasfânta Stăpână, care pururea duce spre Fiul ei rugăciunile credincioșilor, că are să le rânduiască pe toate și va risipi smintelile, îmblânzind tulburările potrivnicilor și va ocârmui sfântul ei lăcaș.

Dar când s-a făcut sfințirea bisericii, numitul monah se afla din nou foarte bolnav, zăcând la pat în chilia lui și neputând veni să prăznuiască împreună cu ceilalți frați. Sfințirea s-a făcut în ziua de 31 decembrie. Deci, zăcând monahul la pat, s-a văzut pe sine că se afla și el la sfințire în biserică. A văzut atunci o Fecioară preacinstită șezând pe scaunul de sus dinăuntrul Sfântului Altar, ținând în brațele ei un Prunc strălucitor, care scânteia ca o stea foarte luminoasă și strălucea mai mult decât soarele. Pruncul ținea în mâinile Sale un sceptru împărătesc. Acestei preafrumoase Fecioare i-a fost sfințită biserica și ea a fost așezată stăpână și supraveghetoare, ocrotitoare și purtătoare de grijă a bisericii și a întregii mănăstiri. Iar la anumite ceasuri se vedea ieșind din Sfântul Altar și ajutând la săvârșirea sfințirii. Venind, uneori stătea în strana dreaptă, alteori în strana stângă, armonizând pe cântăreții sfintelor cântări și întărind pe cei ce slujeau. Alteori, iarăși, înconjurând locașul dumnezeiesc, privea cu ochi milostivi, întărind stâlpii și temeliile și fixându-le într-o statornicie sigură și, iarăși intrând în Altar, ajuta pe arhiereu și pe preoți la facerea Mirului, slujind și rânduind toate ca o stăpână a lucrului și a casei. Acestea le-a văzut a doua oară la săvârșirea sfințirii.

La Praznicul întâmpinării Domnului, când s-a prăznuit pentru prima data hramul bisericii nou sfințite, același monah se afla la pat, fiind cuprins de boală. Pe când se ruga, s-a văzut pe sine că se afla în biserică și a văzut pe aceeași Fecioară stând pe scaunul cel de sus dinăuntrul absidei Sfântului Altar, împreună cu Fiul ei pe Care îl avea în brațe. Era îmbrăcată într-un veșmânt cristalin și pe deasupra un veșmânt de purpură, precum se arată în sfânta ei icoană. Privind și minunându-se, iată că o vede dezbrăcându-se de acel veșmânt de purpură strălucitor, punându-l pe scaunul cel de sus, și, întinzându-și mâinile ca spre slujire, iese din Sfântul Altar săvârșind Privegherea întru toate: binecuvântând preoții și diaconii din Sfântul Altar, armonizându-i și rânduindu-i pe cântăreți, pe paracliseri și pe canonarhi și poruncindu-le ca toate să se săvârșească cu bună cuviință, până la sfârșitul Privegherii, după care, ieșind la Litie și mergând înaintea tuturor, cânta împreună cu ei. De asemenea, în tot timpul Sfintei Liturghii, s-a arătat împreună lucrând cu preoții și cu arhiereul în Sfântul Altar.

După terminarea Sfintei Liturghii a intrat la trapeza de obște, rânduindu-i pe slujitorii ce se aflau acolo la așezarea mâncărurilor și împreună slujind, cu bună cuviință, până când cei ce au intrat la praznic au mâncat și s-au veselit, atât frații mănăstirii cât și cei străini, slujind tuturor cu râvnă, dându-le har și binecuvântare duhovnicească, privind către ei cu mare însuflețire, îngrijindu-se de toți cei ce erau de față.

După ce frații au ieșit din trapeză, a ieșit și Fecioara și împărăteasa spre poarta din afară a mănăstirii, i-a cercetat pe săracii și nevoiașii care se aflau și zăceau acolo, i-a miluit și pe ei, i-a binecuvântat în chip asemănător, ca una ce este Maică a Preablândului Iisus, cunoscând gândurile și sfaturile inimii fiecăruia dintre ei: celor virtuoși și evlavioși, buni și veseli cu inima le arăta un chip vesel și binevoitor, iar spre cei trândavi și nepăsători le arăta un chip sever și îndemnător spre pocăință.

Așadar, făcându-se astfel toate acestea, Stăpâna de Dumnezeu Născătoarea s-a întors la trapeză unde slujitorii de la masă și bucătarii ședeau să mănânce și împreună cu ei ședea și cel care avea această vedenie. Iată, Stăpâna de Dumnezeu Născătoare a venit, ca și pe aceștia să-i slujească cu dragoste. Atunci un har dumnezeiesc sălășluindu-se în inima celui ce vedea acestea, a cunoscut în chip foarte limpede că aceasta era Stăpâna a toate, de Dumnezeu Născătoarea și că ea era cea care, arătându-i toate acestea ca în vedenie, se lăsa văzută și acum cu ochii minții.

Atunci, îndată sculându-se monahul din locul unde ședea, a căzut la picioarele ei, zicându-i: „Stăpâna mea și Doamnă de Dumnezeu Născătoare, nu eu să fiu slujit de tine, ci mai degrabă eu, netrebnicul robul tău, să slujesc ție!".

Încetând a mai grăi, a luat o farfurie foarte scumpă, a pus pe ea doi pești și a îndemnat-o pe Stăpâna, rugând-o să șadă la masă și să mănânce.

Atunci Stăpâna i-a spus: „Eu nu mănânc o astfel de mâncare și nici Fiul meu, dar am fost chemată la această prăznuire pentru sfințirea acestei dumnezeiești biserici, întărind pe cei ce s-au ostenit și lucrând împreună cu ei la primirea străinilor, așa cum m-a învățat Fiul meu însuși, ca să slăvesc pe cei ce mă slăvesc, să cinstesc pe cei ce mă cinstesc, să mă rog pentru cei ce se roagă mie și să dau binecuvântare și har tuturor celor ce mă iubesc pe mine".

Acestea spunându-le Stăpâna, povățuindu-l pe călugărul acela și învățându-l, și-a ridicat spre înălțime sfintele sale mâini pline de dumnezeiască strălucire, și așa rugându-se, a binecuvântat mănăstirea, pe stareț și pe frați. Din preacuratele sale mâini s-a revărsat o lumină imaterială, care i-a luminat pe toți. Această luminare și strălucire intrând în simțirile sufletului monahului l-a umplut de bucurie și de veselie duhovnicească. I s-au deschis ochii sufletului și s-a schimbat cu schimbare dumnezeiască. Îndată înălțându-se la ceruri, Maica Domnului s-a făcut nevăzută de la ochii lui. Atunci, venindu-și în fire, a cunoscut că cele ce s-au făcut erau o vedenie și n-a vrut să vestească acestea cuiva, pentru că nu voia să apară ca o rătăcire sau închipuire și să fie judecate ca un lucru vrednic de râs. Însă conștiința îl silea să vestească aceste lucruri fraților mai sporiți duhovnicește.

Văzându-l pe starețul mănăstirii descurajat și în nedumerire din pricina necontenitelor necazuri și strâmtorări ale ispitelor, care veniseră peste el din conlucrarea celui rău, i-a vestit toate cele ce i se arătaseră. Auzind acestea, starețul și toți frații iubitori de virtute și evlavioși au dat slavă lui Dumnezeu și mulțumire Prealăudatei Stăpâne, mângâierea și hrănitoarea și cârmuitoarea mănăstirii, care poartă grijă de turma ei și care a arătat asemenea lucruri minunate și descoperiri mai presus de fire.

Maica Domnului face întărire și încredințare robilor ei care se clatină în fața necazurilor. Maica Domnului risipește născocirile celui rău, pornite spre surparea turmei fraților și destramă ispitirile stârnite de el. Pe cei ce-i slujesc cu credință și evlavie îi conduce spre petrecerea cerească și-i sălășluiește cu dragoste în veselie și fericire nesfârșită.

Cu mulți ani în urmă se afla în mănăstire un călugăr foarte simplu, cu numele de Toma. Avea ascultarea să ajute la brutărie. Într-un timp s-a îmbolnăvit călugărul brutar, iar starețul a chemat pe monahul Toma și i-a zis: „Astăzi vei face singur pâine, că părintele este bolnav". Fiind foarte ascultător, Toma a răspuns: „Să fie binecuvântat". Ajungând la cuptor stătea nedumerit, neștiind cu ce să înceapă. Făcuse întotdeauna ascultare, iar acum... era ca un copil orfan. A izbucnit în plâns și s-a apropiat de icoana Maicii Domnului, zicând: „Maica Domnului, ajută-mă și învață-mă ce să fac, că eu nu mă pricep". Zicând acestea cu lacrimi, vede că se deschide ușa brutăriei și intră o femeie îmbrăcată în negru. Văzând-o, cu multă simplitate și fără să gândească cum a putut ajunge o femeie în acest loc, Toma îi zice: „Doamna mea, te pricepi cumva la făcut pâine? Mi-a dat ascultare părintele stareț și eu nu știu cu ce să încep". Atunci femeia, suflecându-și mânecile, împreună cu monahul s-au apucat de treabă: au aprins focul, au frământat, au băgat pâinile în cuptor și în curând totul a fost gata. Apoi femeia a ieșit pe ușă făcându-se nevăzută.

Călugărul Toma nu mai putea de bucurie că se făcuseră toate la timp. În bucuria lui nu a mai luat aminte la cele neobișnuite ce s-au petrecut. A luat o parte din pâini și le-a dus la trapeză, căci în curând era masa. Când au început părinții să mănânce pâine le-a plăcut atât de mult, încât au mai cerut să le aducă și, lăsând mâncarea cealaltă, mâncau numai pâine. Starețul, intrând atunci la bănuieli, își zicea: „Oare ce o fi pus Toma în pâine de este atât de dulce?". După ce s-a terminat masa, l-a chemat pe Toma și l-a întrebat cum a făcut pâinea și ce a pus în ea? Atunci el a povestit cu simplitate cele ce i s-au întâmplat, iar când a rostit că o femeie l-a ajutat, starețul a înțeles că a fost Maica Domnului. Abia în acel moment, Toma și-a dat seama de minunea ce se făcuse. Lacrimi de bucurie au început să curgă din ochii monahilor, iar starețul a dat poruncă să se taie bucățele acea pâine și să se păstreze pentru binecuvântare.

Altădată, părintele Andrei, care mai târziu a ajuns stareț, se afla la metocul mănăstirii, la Monoxiliti, care se află mai la o margine a Sfântului Munte, aproape de Uranopolis. Într-una din zile, coborând la mare să aducă câteva lemne pe care le avea adunate, a văzut o femeie îmbrăcată în negru stând pe o piatră, în mână femeia avea trei cărți. Când a văzut-o, părintele Andrei a rămas nedumerit. S-a apropiat de ea și a întrebat-o: „Cine ești și ce faci aici? Poate ai nevoie să te ajut cu ceva!". Atunci femeia i-a zis: „Eu sunt Stăpâna acestor locuri. Într-o carte îi scriu pe cei care vin în Sfântul Munte și rămân pentru totdeauna, în a doua pe cei care vin și se nevoiesc un timp, apoi pleacă, iar în a treia pe cei care doar vizitează și pleacă".

Părintele Andrei a privit-o nedumerit și luându-și lemnele a plecat spre casa unde locuia. S-a dus apoi în bisericuță să-și facă Vecernia. Când s-a uitat la icoana Maicii Domnului a tresărit: avea același chip ca femeia pe care o întâlnise. A ieșit în grabă din biserică și a plecat spre mare. Când a ajuns, nu a mai găsit-o. Atunci, cu lacrimi în ochi a rugat-o pe Maica Domnului să i se arate din nou. Pe când se ruga a simțit o mireasmă foarte plăcută, dar pe Maica Domnului nu a mai văzut-o.

Acest părinte Andrei, când a ajuns stareț, se îndoia că Sfântul Nectarie de Eghina ar fi sfânt. Deci, într-o noapte i se arătă Sfântul Nectarie în mare strălucire și-i zice: „De ce nu crezi că sunt sfânt? Să știi că nu eu m-am sfințit, ci Dumnezeu m-a sfințit". Apoi s-a făcut nevăzut. Fiind încredințat de sfințenia Sfântului Nectarie, starețul Andrei a zidit un paraclis în cinstea lui și îl prăznuia în fiecare an cu Priveghere de toată noaptea, precum se face și astăzi.

În această mănăstire a trăit și părintele Sofronie Galiga, stareț al mănăstirii. Se spune despre el că era de o blândețe neobișnuită. Ca stareț, îi ierta pe toți și nu lăsa pe nimeni să iasă supărat de la el. În perioada pe când era doar preot slujitor în mănăstire (stareț era pe atunci părintele Averchie), s-a trecut de la viața de sine la viața de obște. Mulți călugări spuneau despre părintele Sofronie că nu se va mântui, pentru că este prea îngăduitor cu toți. A fost stareț pe o perioadă foarte îndelungată și a adormit în Domnul la anul 1882, având 75 de ani. După câțiva ani a fost dezgropat, după cum este obiceiul în Sfântul Munte. S-au adunat mulți călugări și de la Nea Skiti. După ce au dat pământul și plăcile de marmură la o parte, au văzut că mantia în care era învelit trupul starețului era umflată, ca și cum atunci ar fi fost îngropat. Când au tăiat mantia a ieșit o mireasmă de nedescris, iar osemintele erau galbene și plăcute la vedere. Atunci au cunoscut cu toții că Dumnezeu i-a dăruit această mireasmă ca să-i încredințeze pe toți de sfințenia lui.

În prezent mănăstirea are ca stareț pe părintele Partenie, care este de o bunătate și de o blândețe asemănătoare cu a părintelui Sofronie. Este din Kefalonia și a venit de tânăr în mănăstire. A avut cinci ani ascultarea de paracliser. Spunea că odată, după terminarea slujbei, a rămas singur în biserică și s-a rugat Maicii Domnului. Pe când se ruga, a ieșit o mireasmă foarte puternică de la icoana Maicii Domnului numită «Mirovlitisa» (adică Izvorâtoarea de mir), despre care se spune că a fost o perioadă în care a izvorât mir din piciorul Mântuitorului și din mâna Maicii Domnului, căci în acele locuri vopseaua este căzută de mulțimea mirului care a izvorât.

După multă rugăciune s-a dus la chilie să se odihnească. Pe când se afla pe pat, vede că se deschide deodată ușa chiliei și au intrat cinci soldați foarte negri și înfricoșați la vedere. Unul din ei se arăta a fi mai mare în grad. Când i-a văzut părintele și-a băgat capul sub pătură și a început să se roage la Maica Domnului, zicând: „Preasfânta mea Maică Mirovlitisa, ajută-mi!".

Atunci, cel mai mare le-a poruncit celorlalți: „Luați-l și-l aruncați pe fereastră!". Ceilalți patru l-au apucat fiecare de câte un colț de pătură și luându-l pe sus au deschis fereastra și l-au trecut afară, ținându-l în aer. Până jos sunt aproape 100 de metri. Cel mai mare striga: „Aruncați-l, aruncați-l!", dar ceilalți răspundeau: „Nu putem, că nu ne lasă Maica Domnului Mirovlitisa". După un timp l-au băgat din nou în chilie și l-au aruncat pe pat. Apoi sărind cu toții pe fereastră s-au făcut nevăzuți. Aceste lucruri le povestea starețul cu lacrimi în ochi.

Odată, starețul avea probleme la un ochi și trebuia să meargă la operație, dar cu o zi înainte, pe când se închina la icoana Maicii Domnului i-a căzut din ochi ceva ca un bob de orez și i s-a vindecat ochiul. Altădată, pe când se afla în spital i s-a arătat Sfântul Pantelimon. Atunci starețul i-a zis părintelui Sava, care se afla cu el: „Părinte, uite a venit Sfântul Pantelimon!". Dar părintele Sava, nevăzând nimic, a crezut că i s-a nălucit din cauza bolii. Starețul, înțelegând că părintele Sava nu vede nimic, a tăcut și el.

Părintele Partenie a avut și ascultarea de pădurar timp de 10 ani. Avea sub grijă și Schitul românesc Lacu. Venea aproape în toate duminicile și sărbătorile la slujbă, la biserica mare a schitului, fiind mult mai aproape decât Mănăstirea Sfântul Pavel. Ne spunea de multe ori: „Ei, părinților! Ce slujbe frumoase am prins eu la Schitul Lacu! Îmi curgeau lacrimile când le ascultam. Erau pe atunci în jur de 60 de călugări, printre care și cântăreți foarte buni". L-am întrebat într-o zi:

- Părinte stareț, care a fost cea mai frumoasă perioadă din viața de călugărie?

- Părinte, știi care a fost perioada cea mai frumoasă? A fost aceea când am fost sub ascultare. Chinurile au început de când am intrat stareț, dar totuși, cu harul lui Dumnezeu sunt și aici bucurii.

În ultimii ani starețul se duce în Postul Crăciunului la Kefalonia și la Atena și mărturisește fiii duhovnicești pe care îi are. Odată mi-a spus:

- Să vezi, părinte, cât de adevărat este cuvântul Evangheliei care zice: una dai și zece îți dă Dumnezeu. Să vezi ce mi s-a întâmplat când am fost la Atena. Vine o creștină și-mi zice: „Părinte, sunt deznădăjduită, îmi plouă în casă și nu am cu ce să o repar". O întreb: „De câți bani ai nevoie?". „Meșterii mi-au cerut o sută de mii", îmi zice ea. Atunci scot și îi dau 120 de mii, după care a plecat. A doua zi trebuia să luăm avionul și să ne întoarcem la Tesalonic. Cu puțin timp înainte să plecăm, vine o femeie la mine și-mi spune: „Părinte, vreau să mă spovedesc", îi zic: „E târziu, nu mai am timp căci pierd avionul". Ea îmi zice că nu mă lasă să plec dacă nu o spovedesc. Atunci am primit-o și așa pe scurt s-a spovedit și înainte de a pleca mi-a dat un plic bine legat și destul de greu, zicând: „Părinte, vreau să dau și eu ceva pentru mănăstire". Am luat plicul și în grabă am plecat, să nu pierdem avionul. Când am ajuns la Tesalonic și ne-am liniștit la conacul mănăstirii, îi zic părintelui care era cu mine: „Deschide, părinte, plicul acesta să vedem ce este în el". Erau 35 de lire de aur. Vrând să văd ce sumă însemnau acești bani de aur, l-am trimis pe părintele să se intereseze. Erau un milion două sute de mii. Atunci mi-am adus aminte de banii care-i dădusem și m-am minunat când am înțeles că Dumnezeu îmi dăduse de zece ori mai mult. Și așa s-a împlinit cuvântul Evangheliei.

Să dea Bunul Dumnezeu să trăiască cât mai mult, căci este de folos la toți care-l cunosc și-i ascultă sfaturile înțelepte și pline de har.

În această mănăstire l-am cunoscut și pe părintele Gheorghe, care s-a nevoit până la vârsta de 84 de ani când a adormit în Domnul. În tinerețea lui s-a mărturisit la părintele Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan Atonitul. Cuviosul Sofronie a locuit o perioadă într-o peșteră aproape de mănăstire, fiind și duhovnicul mănăstirii. Acest părinte Gheorghe a luat binecuvântare de la părintele Sofronie să nu se spele niciodată. Și timp de 40 de ani a dus această nevoință. Nu vorbea aproape deloc. Se ruga neîncetat cu rugăciunea inimii. La biserică venea cu mult timp înainte de începerea slujbei. Era model de nevoință pentru toți. Deși nu se spăla decât atunci când îl prindea vreo ploaie, căci lucra permanent la grădină, cu toate acestea nu mirosea deloc. Odată, pe când lucra la grădină, l-a mușcat o viperă de un deget. Fără să se tulbure s-a însemnat cu semnul crucii peste acel loc. A continuat lucrul fără să i se întâmple nimic.

Chilia o avea la etajul doi și, cu toate că în ultimul timp avea dureri la picioare, nu a acceptat să fie schimbat în altă chilie mai aproape de biserică. Cu o zi înainte de adormirea sa nu a mai venit la biserică. Fratele care avea grijă de părinții bătrâni a trecut pe la el, i-a adus de mâncare și a mai stat puțin de vorbă, cerându-i câteva sfaturi. La plecare, părintele Gheorghe i-a cerut iertare fratelui și i-a zis: „De acum nu o să ne mai vedem". Fratele i-a răspuns că va veni după Vecernie. Când s-a dus după Vecernie, părintele Gheorghe plecase la Domnul, după cum spusese.

M-a impresionat mult adormirea ierodiaconului român Neofit. Acesta a venit în Sfântul Munte la vârsta de 12 ani. Toată viața și-a petrecut-o în Schitul Lacu, iar, când a căzut la pat, a fost luat de Mănăstirea Sfântul Pavel, deoarece Schitul Lacu era aproape de pustiire în acea perioadă. În ultimii ani părintele Neofit a orbit cu totul și nu-și mai putea mișca decât mâinile și capul. Mergeam de multe ori seara și-i citeam Acatistul Maicii Domnului și câte o pagină-două din diferite cărți ale Sfinților Părinți. Mă asculta cu mult interes. Șase ani a stat la pat, fiind îngrijit cu multă dragoste de un frate american. Îl găseam de multe ori pe acest frate dormind pe scaun lângă patul bătrânului. A murit a doua zi de Paști, pe când răsărea soarele. În prima zi a Paștelui a trecut pe la el un frate sirian și l-a întrebat:

- Ei, părinte, cum mai merge?

- Mai rău! răspunse bătrânului.

- De ce mai rău? Astăzi este Paștele, trebuie să te bucuri, doar știi ce a spus Mântuitorul după înviere Sfintelor Mironosițe: „Bucurați-vă!".

Auzind bătrânul aceste cuvinte a zâmbit și a început să spună și el cu voce ușoară: „Bucurați-vă!". Acest cuvânt l-a rostit mereu în ziua aceea și apoi toată noaptea. Fratele american care îngrijea de dânsul a spus că nu a putut să doarmă deloc toată noaptea, căci bătrânul striga mereu „bucurați-vă!" și așa, cu acest cuvânt pe limbă, și-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu. Fața îi strălucea de bucurie. Cu toate că nu a fost prea râvnitor în tinerețile sale, dar Maica Domnului i-a rânduit ca prin suferința de șase ani cât a stat la pat, să ajungă ca un înger.

Mare râvnitor a fost și părintele Mitrofan. Era înalt, având cam doi metri. Nu lipsea niciodată de la biserică. Avea strana lui mai în spate, dar stătea aproape tot timpul în picioare. A adormit la vârsta de 91 de ani. Se nevoia mult cu rugăciunea inimii. Un părinte care locuia cu chilia lângă el spunea că de multe ori auzea tărăboi în chilia lui în timpul nopții. Avea mult de furcă cu diavolii. Veneau și-l băteau, dar nu se lăsa. Se nevoia din ce în ce mai mult.

În această mănăstire se păstrează darurile care au fost aduse de Magi la Nașterea Mântuitorului Hristos: aur, smirnă și tămâie. Ele au fost aduse la mănăstire de împărăteasa Maro, fiica regelui Serbiei, Brancovici. Acesta, fiind biruit de turci, a fost nevoit să-i dea de soție sultanului Murad al II-lea pe fiica lui, Maro. Sultanul i-a îngăduit să trăiască în credința creștinească. Maro l-a crescut pe Mahomed al II-lea, fiul sultanului de la prima soție, ca pe copilul ei. Mai târziu, acest Mahomed va cuceri Constantinopolul.

Evlavioasa Maro, gândindu-se și la moartea sa, a cerut voie sultanului să se retragă undeva la liniște. Sultanul i-a îngăduit să meargă la Seres, în Grecia. În 1470, Maro a venit cu corabia la Sfântul Munte, la limanul Mănăstirii Sfântul Pavel. Adusese cu ea darurile Magilor, pe care voia să le dăruiască mănăstirii. A coborât din corabie și se îndrepta spre mănăstire ducând în brațele sale acele daruri. I-au ieșit în întâmpinare starețul împreună cu preoții, îmbrăcați în veșminte. La jumătatea drumului care duce spre mănăstire și unde astăzi se află un paraclis, s-a auzit deodată o voce femeiască venind din înălțimea cerului și zicând: „Maro, oprește-te! Să nu mergi mai departe! De aici începe împărăția altei Regine, a Împărătesei cerurilor, a Doamnei Născătoare de Dumnezeu, îngrijitoarea, acoperitoarea, doctorul și păzitoarea Sfântului Munte".

Auzind aceste cuvinte împărăteasa Maro s-a oprit înspăimântată. Apoi, dăruind sfintele daruri și celelalte odoare pe care le adusese starețului și părinților, s-a întors la corabie, nevrând să o mai supere pe Maica Domnului, Stăpâna acestui loc sfânt.

Împărăteasa Maro a ajutat foarte mult Mănăstirea Sfântul Pavel. Către sfârșitul vieții a dăruit toată moștenirea sa mănăstirii.

Domnitorii români care au ajutat mănăstirea au fost: Ștefan cel Mare și Sfânt, Neagoe Basarab și fiul său, Teodosie, Radu Paisie, Matei Basarab, Miron Costin, Constantin Brâncoveanu și mulți alții.

În biserica mănăstirii se află moaște de la 98 de sfinți, dintre care amintim: capul Sfintei Mucenițe Nimfodora și o parte din mâna dreaptă a Sfintei Mucenițe Mitrodora; o parte din capul Sfântului Antim, episcopul Nicomidiei; părticele de la: Sfântul Ioan Cucuzel, Sfântul Lazăr cel a patra zi înviat, Sfântul Luca Evanghelistul, Sfântul Mucenic Artemie, Sfântul Gherasim Kefalonitul, Sfântul Nectarie de Eghina, Sfântul Apostol Filip, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Evanghelist Matei, Sfânta Teofana Împărăteasa, Sfântul Sfințit Mucenic Elefterie, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfinții împărați Constantin și Elena, Sfântul Ioan Rusu, Sfântul Ioasaf al Indiei, Sfântul Petru Atonitul, Sfânta Muceniță Fevronia, Sfânta Muceniță Marina, Cuvioasa Macrina.

Se mai află și două bucăți mari din Lemnul Sfintei Cruci, precum și icoana Maicii Domnului numită «Oglinda», pe care împărăteasa Teodora, soția lui Teofil, luptătorul împotriva sfintelor icoane, o păstra în camera ei; pe o parte era icoana Maicii Domnului, iar pe spate era oglindă. Noaptea o întorcea și se ruga la Maica Domnului, iar ziua o folosea ca oglindă, ca să nu fie cunoscută de soțul ei.

Pe teritoriul mănăstirii se află și schitul numit Nea Skiti în care se nevoiesc în jur de 50 de călugări greci, precum și schitul românesc Lacu, cu 35 de călugări români. În momentul de față mănăstirea numără 130 viețuitori dimpreună cu cei din schituri și chilii.

Autorul rândurilor pe care tocmai le-ai citit - Ierom. Pimen de la Schitul românesc Lacu - are nevoie de ajutor financiar pentru finalizarea chiliei. Ajută și tu cu cât poți, orice leu contează.
Apasă aici pentru imagini și numerele de cont.

Imagini din Mănăstirea Sfântul Pavel

Tipărire