Slujirea Sfintei Liturghii

Am continuat pentru destula vreme sa rostesc rugaciunea lui Iisus. Mi-am amintit persoane, frati, prieteni ce traiesc în lume si am simtit în acel moment nevoia sa-l rog pe Dumnezeu pentru ei.

Apoi am fost chemat sa slujesc Sfânta Liturghie, în micul paraclis al schitului. Ce Sfânta Liturghie a fost aceea! Ce maretie. Stiam ca Sfânta Liturghie era o întreaga teologie si vedere a lui Dumnezeu. Stiam ca Sfânta Liturghie este Pastele cel adevarat, Golgota si Învierea lui Hristos. Dar în acea noapte am trait-o si am înteles-o. Am învatat ca Sfânta Liturghie este punctul culminant în viata credinciosului. „Este telul vietii, si când îl atinge nu are nevoie sa ceara nimic mai mult în cautarea fericirii”. Da, Sfânta Liturghie este cea mai mare fericire a credinciosului.

Erau doar câteva candele ce luminau biserica, destule cât sa se vada fetele Sfintilor, a Preacuratei si a lui Hristos. Cei trei ucenici împreuna cu Batrânul lor, stateau nemiscati în stranele vechi, traind Taina. Nu participau doar, ci slujeau Liturghia împreuna cu mine! Fetele lor erau asemeni fetelor sfintilor din icoane.

Era ca si cum ar fi coborât de pe pereti si ar fi trait Pastele.

Glasurile lor erau blânde, slabe, înabusite de cainta. Cântarea iesea dintr-o inima ranita de dragostea dumnezeiasca, iesea din profunzimile sufletului, strapuns de dragoste dumnezeiasca. Acolo se distinge clar omul din lume ce nu traieste în nevointa si pocainta.

Marturisesc ca tocmai acea Sfânta Liturghie era pentru mine o problema.

Niciodata în viata n-am trait o asemenea încurcatura si în acelasi timp o asemenea inexprimabila bucurie. M-am simtit stânjenit, caci eram printre sfinti. Când am iesit din altar sa dau binecuvântarea „Pace tuturor”, am ramas pe gânduri. Ei aveau deja aceasta pace, în timp ce eu eram cel ce aveam nevoie de ea, m-am gândit.

Când am dat binecuvântarea apostolica „Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu Tatal si binecuvântarea Sfântului Duh, sa fie cu voi cu totii” stiam foarte bine ce faceam. Dadeam binecuvântare si har celor ce erau plini de har. Spuneam „Sus sa avem inimile” oamenilor care aveau întotdeauna inimile înaltate.

Eram singurul dintre ei la care se referea acea porunca. Mi-am simtit pacatosenia Si atunci când am rostit rugaciunea „Nimeni din cei legati cu pofte si cu desfatari trupesti nu este vrednic sa vina, sa se apropie sau sa slujeasca Tie…” Cu cainta neprefacuta si lacrimi neîncetate am rostit rugaciunea „…Cel ce singur esti bun si binevoitor, cauta spre mine pacatosul si nevrednicul robul Tau, si-mi curateste sufletul si inima de cugete viclene; si învredniceste-ma, cu puterea

Sfântului Tau Duh, pe mine cel ce sunt îmbracat cu harul preotiei sa stau înaintea sfintei Tale mese acesteia si sa jertfesc sfântul si preacuratul Tau Trup si scumpul Tau Sânge. Caci la Tine vin, plecându-mi grumajii mei si ma rog Tie: Sa nu întorci fata Ta de la mine, nici sa ma lepezi dintre slujitorii Tai, ci binevoieste sa-ti fie aduse darurile acestea de mine, pacatosul si nevrednicul robul Tau.”

Dar în acelasi timp am simtit si harul, îndulcindu-mi sufletul cu dumnezeiasca sa prezenta. Acesta, fiind dinainte curatit sub calauzirea înteleapta si binecuvântarea pustnicului, acum era cu desavârsire daruit ca locuinta a Împaratului tuturor.

Când a venit timpul pentru Sfânta Împartasanie, am trait cel mai miscator moment. Fete purtând urmele nevointelor, luminate de vederea lui Dumnezeu, se apropiau sa-L primeasca pe Iisus, sa participe la Taina. Sa primeasca har din preaplinul harului trupului îndumnezeit al lui Hristos. Rugaciunea lui Iisus sporeste dragostea si cu cât aceasta devine mai arzatoare cu atât îi calauzeste la Masa dragostei si îi uneste cu Dragostea. Cu cât participa la Sfânta Împartasanie, cu atât râvna lor pentru rugaciunea lui Iisus sporeste.

„Se împartaseste robul lui Dumnezeu…monahul cu Cinstitul si Sfântul Trup si Sânge al Domnului si Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos spre iertarea pacatelor, si spre viata de veci.” Da. Într-adevar se împartaseau de viata vesnica „Si aceasta este viata vesnica: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos pe Care l-ai trimis” (Ioan 17, 3). Este foarte greu sa slujesti Liturghia si sa împartasesti pe Hristos celor ce sunt dumnezei prin har.

Hristos este prezent acolo, „Dumnezeu printre dumnezeii ce au fost îndumnezeiti în Cel ce dupa fire este Dumnezeu”. Trupul omului, prin Dumnezeiasca Împartasanie, devine „datator de lumina”. Primind hrana cereasca, mana duhovniceasca, nu o schimbam în carne, ci „carnea noastra se schimba spre aceea”.

Totul straluceste! Dupa Sfânta Împartasanie cel ce a cântat în strana rosteste urmatoarele, dupa rânduiala de la Sfântul Munte: „Amin, Amin. Amin. Pentru iertarea pacatelor si spre viata vesnica. Sa se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne, ca sa laudam slava Ta, ca ne-ai învrednicit pe noi a ne împartasi cu Sfintele, cele fara de moarte, Preacinstitele si de viata facatoarele Tale Taine. Întareste-ne pe noi întru sfintenia Ta toata ziua sa ne învatam dreptatea Ta. Aliluia, Aliluia, Aliluia.” De aceea se împartasesc de Sfintele Taine. Pentru ca sa traiasca toata ziua cu Hristos si sa mediteze la sfântul, preadulcele si iubitul sau nume.

Dupa încheierea Sfintei Liturghii un monah citeste rugaciunea de multumire.

Acolo, dupa acele momente minunate, se înteleg cel mai bine rugaciunile pe care Sfintii Parinti le-au rânduit pentru a fi rostite drept multumire dupa Dumnezeiasca Împartasanie. Una dintre ele este rugaciunea catre Domnul nostru Iisus Hristos: „da sa-mi fie si mie acestea…spre luminarea ochilor inimii mele…spre adaugirea dumnezeiescului Tau har si spre dobândirea împaratiei Tale. Ca în sfintenia Ta cu acestea fiind pazit, sa pomenesc harul Tau pururea si sa nu mai viez mie ci Tie, Stapânului si Binefacatorului nostru”. Sau rugaciunea catre Maica Domnului, pe care Sfintii Parinti o cinstesc în mod deosebit: „…Ci tu, care ai nascut lumina cea adevarata, lumineaza-mi ochii cei întelegatori ai inimii. Ceea ce ai nascut Izvorul nemuririi, înviaza-ma pe mine, cel ce omorât de pacat. Ceea ce esti Maica iubitoare de milostivire a Dumnezeului celui milostiv, miluieste-ma si da umilinta si zdrobire în inima mea si smerenie în gândurile mele si ridicare din robia cugetelor mele. Si ma învredniceste pâna la sfârsitul vietii fara de osânda sa primesc sfintirea Preacuratelor Taine, spre tamaduirea sufletului si a trupului. Si-mi da, Stapâna, lacrimi de pocainta si de marturisire, ca sa te laud si sa te maresc pe tine în toate zilele vietii mele…”. Caci Sfintii vorbesc despre lumina si viata, dar si despre lacrimi de pocainta.

Dupa dumnezeiasca Împartasanie, viata duhovniceasca sporeste mai mult, Hristos fiind indispensabil pentru lupta ascetica. Capela a fost în acea noapte, cel putin pentru mine, Ortodoxia în întregime. Taina prezentei lui Hristos si scara lui Iacov. Si un strigat s-a auzit din adâncul inimii mele: „Cât de înfricosator este locul acesta! Aceasta nu e alta fara numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!”(Facere 28, 17). De aici cuviosii parinti urca si se îmbata de vesnicie.

Dumnezeu îmi vindecase slabiciunea înainte, prin sfântul pustnic. Dar acum, în timpul Sfintei Liturghii, în Templu, L-am vazut pe Dumnezeu si L-am recunoscut pe Cel ce m-a vindecat si pe mine, dupa cum l-a vindecat si pe slabanog. Pe acela Domnul îl vindecase la scaldatoare, dar el L-a recunoscut si I s-a închinat în Templu.

În acea noapte am fost înaltat. „O, noapte mai luminoasa decât ziua; O, noapte mai înveselitoare decât soarele; O, noapte mai alba decât zapada; O, noapte mai stralucitoare decât fulgerul; O, noapte ce alunga somnul; O, noapte ce ne învata cum sa veghem cu îngerii.” Marturisesc cu siguranta ca o zi la Sfântul Munte face mai mult decât un an întreg de studiu. O noapte într-o coliba izolata valoreaza mai mult decât un grad universitar. Câteva minute de vorba cu un pustnic este asemeni unei linguri de vitamine, ce valoreaza mai mult decât toata prostia ce o luam, traind în lume.

Consider ca Muntele Athos este arca Ortodoxiei, unde nu se spun prea multe, dar se traiesc foarte multe. Este hotarul dintre lume si lucrurile mai presus de lume. „Hotarul dintre lume si ceea ce sta mai presus de lume, Athosul este tarâmul virtutii” (Sf. Grigorie Palama). Muntele Athos este pasunea cea cu multa verdeata a lumii Ortodoxe.

Fiecare pustnic este un protest tacut fata de duhul secularizarii credintei noastre si un viteaz aparator al ei. Aici, la Muntele Athos, gasesti puterea de a te pocai cu adevarat si a trai Ortodoxia în plinatatea ei, de aceea Sfântul Munte ofera atât de mult Bisericii si oamenilor ce traiesc în lume. Fiecare pustnic este un Iona (în sensul bun) ce pare ca pleaca la Tars (în pustie) dar pe care chitul (harul lui Dumnezeu) îl duce în Ninive, cetatea cea mare (în lume) sa propovaduiasca pocainta, care este reîntoarcerea la Dumnezeu.

„Bine este ca noi sa fim aici si sa facem trei colibe” (Luca 9, 33). Totusi, pentru mine nu s-a gasit acolo coliba. Luând comoara rugaciunii lui Iisus, pe care mi-a aratat-o Gheron, trebuia sa fug în lume si sa o „bombardez” cu puterea ei.Trebuia sa vestesc în cele patru colturi ale pamântului care este cea mai mare comoara pe care o adaposteste Muntele Athos. Nu este comoara aurita a trecutului, nu sunt vesmintele brodate în aur, nu sunt manuscrisele încarcate de miniaturi, ci rugaciunea plina de har a lui Iisus cu a carui putere s-au împlinit toate aceste lucruri.