Introducere

În paginile ce urmeaza prezint o discutie pe care am avut-o cu un staret la Muntele Athos. Pe atunci nu ma gândeam ca va fi subiectul unei carti. Dar într-o zi, pe când ma pregateam sa citesc una din scrierile Sf. Maxim Marturisitorul, am auzit o voce dinlauntru îndemnându-ma sa astern pe hârtie conversatia purtata atunci cu înteleptul calugar atonit. Si m-am supus acelei voci pe care, va marturisesc, nu am mai auzit-o vreodata. Am început sa scriu dupa cum mi-a venit în minte. Aceasta este motivul pentru care ceea ce urmeaza este produsul a doar câtorva ore de munca, si pentru aceasta îmi cer iertare cititorilor. Înainte de toate, as dori sa fac câteva precizari.

În primul rând, aceasta carte n-ar trebui citita ca o povestire sau ca un basm, ci mai degraba ca o învatatura trimisa de Dumnezeu acelui întelept atonit, care era un purtator de Dumnezeu „prin har”. Cititorul ar trebui sa se opreasca din când în când sa se gândeasca, ba mai mult, sa se roage. S-ar putea chiar ca în unele locuri sa aiba nevoie sa citeasca de doua ori.

În al doilea rând, dialogul trebuie citit pastrând în minte scopul pentru care a fost scris, adica practicarea unei vieti de rugaciune. Ar trebui ca de îndata sa ne hotarâm a intra în întunericul dumnezeiesc al rugaciunii lui Iisus, Sinaiul si Taborul unde Îl vom întâlni pe Dumnezeu. „Chemarea numelui lui Iisus este imediat urmata de prezenta Sa, pentru ca numele evoca o forma a prezentei Lui Iisus” (Paul Evdokimov). Aceasta idee urmeaza cuvintelor Domnului: „unde sunt doi sau trei, adunati în numele Meu, acolo sunt si Eu în mijlocul lor”(Matei 18, 20), la fel si cuvântului rostit de apostol „De aceea, va fac cunoscut ca nimeni nu poate sa zica Domnul este Iisus, – decât în Duhul Sfânt” (1 Corinteni 12, 3). Când cineva rosteste „rugaciunea lui Iisus”, Sfântul Duh coboara, ca un nor pe Muntele Tabor.

În al treilea rând, cititorul n-ar trebui sa încerce sa afle cine este monahul cu care am vorbit. S-ar putea sa nu reuseasca si rationamentele lui ar putea fi gresite.

Acelui sfânt staret nu i-ar placea acest lucru.

În al patrulea rând, cititorul ar putea fi impresionat de numarul mare de citate din Sfintii Parinti. Totusi, trebuie subliniat faptul ca Sfântul Duh, care a locuit si a lucrat în Sfintii Parinti, locuieste si lucreaza de asemenea în pururea veghetorii atoniti. Ei au, cu alte cuvinte, duhul parintilor si astfel pot fi întotdeauna patrunsi de învataturile lor, fara prea multa truda si eforturi deosebite. Pe lânga aceasta, de multe ori în timpul discutiei, înteleptul pustnic, care s-a învrednicit a vedea pe Dumnezeu, si-a deschis cartile sale (Sf. Grigorie Palama, Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia, etc.) pe care le pastra lânga el, comentând multe pasaje.

Dorinta mea arzatoare este sa existe cititori care sa fie ajutati sa practice rugaciunea lui Iisus, – rugaciune care a sfintit pe multi altii –, pentru a putea fi si ei sfintiti.

Ma simt dator sa-mi îndrept gândurile si spre preacuviosii calugari, „imitatori ai dragostei dumnezeiesti” care locuiesc în Muntele Athos, care au lasat lumea si traiesc adevarata lume, lumea transfigurata care îl cunoaste pe Dumnezeu Cel Viu. Ei sunt marturisitorii contemporani ai lui Hristos, „care s-au despartit de aceasta lume si care sunt de fapt morti fata de ea”. Acesti sfinti barbati m-au sprijinit si ajutat de multe ori, m-au hranit cu pâinea lor; si eu, care sunt sarac, le datorez atât de mult. Sunt sarac. Dar, daca n-as fi luat chiar si aceasta putina hrana, as fi murit! Sunt flamând, totusi traiesc prin harul lor, binecuvântarile si dragostea lor.

Rândurile care urmeaza le sunt, astfel, dedicate acestor parinti care au cunoscut raiul în Sfântul Munte, ca recunostinta pentru marea lor dragoste – „în schimbul dragostei lor” –, si care au iubit patimas întreita nevointa: cea materiala (saracia), cea duhovniceasca (smerenia si ascultarea) si cea a trupului (curatia); acestor parinti care au trait cu adevarat fericirile lui Dumnezeu; pentru ca, devenind saraci cu duhul au ajuns bogati si devenind blânzi au mostenit pamântul; au plâns si au fost mângâiati; au fost milostivi si s-au miluit; au devenit curati cu inima si L-au vazut pe Dumnezeu în toata puterea Lui; au devenit facatori de pace si s-au chemat fii ai lui Dumnezeu.

„Oh, Sfinti Parinti, binecuvântati calugari si pustnici, noi, cei ce suntem pacatosi, va marturisim pe voi binecuvântati, cei tineri pe cei batrâni, fiii pe parinti, pacatosii pe sfinti” (Sf. Nicodim Aghioritul).

Arhimandritul Hieroteos Vlachos.