Epilog

Acum ca am ajuns la finalul cartii mele simt ca este necesar sa înalt adânci multumiri si slava Preasfintei Treimi, pentru ca mi-a deschis ochii. M-a ajutat sa fiu legat duhovniceste de Sfântul Munte, care este „tarâmul virtutii” si sa cunosc oameni sfinti. „Ei traiesc pe pamânt dar sunt locuitori ai cerului”. Cunoscând acesti oameni, vorbind cu ei si primindu-le sfaturile, am descoperit alta latura a vietii duhovnicesti. Mai presus de predici moralizatoare si cucernicie seaca. Am cunoscut libertatea Duhului si putinta mântuirii mele. Am simtit adânc menirea unui crestin.

Trebuie sa multumesc si dumnezeiescului har, care m-a învrednicit sa astern pe hârtie aceasta convorbire pe care am purtat-o la Sfântul Munte. Bineînteles, nu se poate scrie exact asa cum a fost aceasta sfânta si „de viata datatoare” discutie, caci cuvintele sunt cu adevarat prea sarace si uneori cu totul nepotrivite acestui scop. Dar chiar si asa, din putinele lucruri ce sunt scrise aici, se poate întelege, chiar daca nu întrutotul, pocainta pe care a adus-o acea sfânta convorbire.

Sunt încredintat ca vor fi unii ce se vor folosi, în felurite chipuri, de aceste putine gânduri. Acest crez al meu se bazeaza pe faptul ca în tot timpul cât am asternut aceasta scriere, am dus o lupta neîncetata cu diavolul. L-am simtit în permanenta lânga mine, facând totul sa ma opreasca. Dar puterea harului datator de viata m-a ajutat sa termin.

Este stiut de catre toti dreptslavitorii crestini ca este cu putinta a-ti dobândi mântuirea. Aceasta posibilitate a îndumnezeirii se datoreaza faptului ca suntem creati „dupa chipul lui Dumnezeu” si acest chip exista, el fiind Dumnezeu-Omul, Hristos. Multi teologi ortodocsi subliniaza adevarul ca Dumnezeu-Omul Hristos este raspunsul tuturor întrebarilor legate de fiinta umana. Învatatura despre Hristos este fundamentul antropologiei. Si când Sfintii Parinti au luptat împotriva ereziilor, nu au facut-o din ura fata de cineva (misantropie) ci din iubire de oameni (filantropie). Când se luptau sa pastreze nestirbita învatatura despre Hristos, o faceau pentru mântuirea oamenilor. Caci prin urâciunea ereziilor, mai ales a celor ce se ating de persoana lui Hristos, se pierde cu desavârsire posibilitatea mântuirii noastre. Potrivit învataturii Bisericii Ortodoxe, în persoana lui Hristos, sunt uniti neamestecat, nedespartit, neîmpartit si fara schimbare Dumnezeu desavârsit si om desavârsit. Aceasta unire ipostatica în persoana lui Hristos da posibilitatea si nadejdea îndumnezeirii noastre. Iisus a îndumnezeit si a slavit firea umana, pe care a primit-o de la Fecioara Maria.

Ramâne acum ca toate celelalte persoane omenesti – adica toti cei ce vor sa se mântuiasca – sa fie îndumnezeiti. Si aceasta se dobândeste prin pocainta si lupta fiecaruia de a se uni cu Dumnezeu-Omul si prin trairea „în Hristos Iisus”.

Curatirea aduce luminare si unire cu Hristos, „unde exista curatie, acolo exista luminare, pentru ca fara prima, a doua nu este daruita” (Sfântul Grigorie Teologul).Mai mult, acesta este exact sensul dumnezeiestii întrupari a lui Dumnezeu-Cuvântul. „Dumnezeu s-a facut om pentru ca omul sa se faca Dumnezeu”.

Hristos vrea sa-l mântuiasca pe om si sa restaureze în el „chipul Sau cazut”.

Într-adevar, omul poate deveni acum dumnezeu-om prin Dumnezeu-Omul, Hristos.

Precum Dumnezeu Cuvântul a devenit prin iconomie om, la fel omul poate deveni prin har, Dumnezeu. De obicei la sarbatoarea Nasterii Domnului, subliniem roadele care izvorasc din Nasterea Dumnezeu-Omului: pacea, dragostea, smerenia si altele. Dar acestea exista deoarece firea omeneasca, fiind unita cu Firea dumnezeiasca, a gasit pace, bucurie si har caci s-a nascut Dumnezeu-Omul,

Mântuitorul, Iisus. Bucuria noastra este ca „s-a nascut azi Mântuitor” (Luca 2, 11).

Da, într-adevar s-a nascut Dumnezeu-Omul. Iisus n-a fost un mesager al mântuirii noastre ci El este însasi mântuirea. Nu este un trecator grabit ce a trecut în fuga prin lumea noastra înticalosita, ci El este „recapitularea”, noua creatie. El este radacina noua si sanatoasa ce da viata firii omenesti, dupa ce ne-am îmbolnavit de radacina veche si pacatoasa a lui Adam. Prin urmare ne-a adus viata si noi putem deveni „maslini roditori”.

De aceea, nu exista alta mântuire decât prin Dumnezeu-Omul Hristos, fara El neexistând decât înstrainare si dezumanizare. Cel ce nu traieste în Hristos este înstrainat de Dumnezeu, de sine si de aproapele sau. Dumnezeu este pentru el ceva strain si necunoscut.

Sinele devine asemeni unei fiare salbatice. Dupa Sfântul Maxim Marturisitorul, „când mintea paraseste pe Dumnezeu, se face fiara salbatica, iubitoare de placeri, vrajmasul celorlalti oameni”. Aproapele sau nu este bucuria ci iadul sau. Asa, departe de Dumnezeul-Om, este distrus si descompus sau devine o „legiune”, dupa chipul fiarei din Apocalipsa, al diavolului, ajungând într-o stare contrara firii, nefiinta. Omul separat de Dumnezeul-Om Hristos este, dupa Nicolae Cabasila, „nefiinta”, un nimic, pentru ca este lipsit de viata în Hristos. Doar cel ce traieste în Dumnezeul-Om este om adevarat. Putem spune, atunci, ca fiecare persoana poate sa devina fie dumnezeu-om fie fiara-om. Acela va fi sfârsitul istoriei.

Este nevoie sa traim în Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu si sa devenim Hristos si Cuvântul lui Dumnezeu prin har. Acesta este dobândit când traim în Biserica si suntem partasi la Sfintele sale Taine, caci „Biserica se manifesta în Sfintele Taine, nu ca în simboluri, ci mai degraba ca madularele trupului în inima si crengile plantei în radacina si cum a spus Domnul, ca mladitele pe vita” (Nicolae Cabasila). Acest lucru este împlinit prin chemarea numelui lui Iisus si rostirea rugaciunii „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”, mai ales ca aceasta rugaciune este strâns legata de Sfânta Împartasanie.

Întreaga teologie a Bisericii ortodoxe este ascunsa în aceasta mica rugaciune. De aceea vom chema întotdeauna preadulcele si datatorul de bucurie nume al lui Iisus.

Rugaciunea lui Iisus nu este doar pentru monahi. Bineînteles, ei au posibilitatea sa traiasca necontenit înlauntrul ei. Dar si noi cei pacatosi o putem rosti. Sa ne fixam pentru aceasta un anume timp din zi si sa începem prin a o spune zece minute dimineata si zece seara, cât mai linistiti cu putinta. Este foarte important sa fixam dinainte un anume timp (chiar foarte scurt) când nu ne întrerupe nimic. Cu trecerea timpului acest moment se va prelungi si va îndulci sufletul, buzele… Sa o spunem chiar si când mergem pe strada, înainte de a adormi, ori de câte ori avem putin timp liber. Sotul sau sotia sau toata familia sa o spuna dimineata si seara pentru câteva minute. Unul din ei ar trebui sa o spuna calm si linistit si ceilalti sa o asculte. Har îmbelsugat va veni atunci peste familie. Exista multe familii ce au practicat-o si au trait minuni în viata lor… Însa cei ce vor sa mearga mai departe în rugaciune au nevoie de un povatuitor duhovnicesc experimentat. În acelasi timp sa traim viata în armonie cu poruncile lui Hristos.

Caci ucenicul lui Hristos urmeaza lucrarea si învatatura Sa. Pazind poruncile, primim har, dobândim întreaga Sfânta Treime. Potrivit Sfântului Maxim, cel ce a primit si a pazit o porunca dobândeste, în chip mistic, întreaga Sfânta Treime.De ti-a fost de folos citirea acestei carti, te rog frate, pomeneste-ma si pe mine, cel ce-am asternut-o pe hârtie, în rugaciunile tale, ca sa ma caiesc si sa primesc mila lui Dumnezeu. Sa vietuiesc în Hristos, sa pot trai în Biserica, sa pot trai crestineste. Te rog din toata inima…