Convorbire cu Gheron despre rugaciunea lui Iisus

Parinte, am început cu o voce joasa, în ultima vreme ma simt cuprins de o dorinta puternica, sadita de Dumnezeu, cred, de a fi curatit. Vad patimile luptânduse înlauntrul meu, vad cum inima mea este ca o jungla ce hraneste multe fiare, stapânita de diavol, care-si face toate poftele. Vreau sa ma eliberez de aceasta stare înspaimântatoare. As vrea sa-i daruiesc sufletul meu doar lui Dumnezeu, as dori sa ma lumineze. Vicleanul diavol l-a chinuit destula vreme.

Asa ca vreau sa fiu curatit dar nu stiu cum. Ma auzi, Gheron? Vreau sa fiu curatit! Arata-mi cum! Sunt gata sa ascult fara crâcnire orice mi-ai spune! Am început încet, dar am ajuns sa strig si sa plâng. Ultimele mele cuvinte sar putea sa fi sunat ca tunetul în urechile pustnicului, atât de puternice au fost! A pastrat o vreme tacere. M-a privit cu multa dragoste; numai monahii au acest fel de dragoste si stiu cum sa o arate. Mi-a dat impresia ca nu trebuia sa ma tulbure aceasta grija, caci era binecuvântata.

— Este vadit, a spus, ca atunci când traim o astfel de stare Duhul Sfânt se salasluieste si lucreaza înlauntrul nostru. Asa facem primii pasi pe calea vederii lui Dumnezeu (theoria). Daca vederea desavârsita a luminii necreate este o nemaipomenita încântare pentru suflet, pocainta si constientizarea pacatoseniei noastre este pentru el „mistuirea focului”. Pocainta si dorinta de curatire a sufletului de patimi este o clipa de har. Numai când harul intra înlauntrul nostru putem vedea mizeria, ne putem da seama cât de departe suntem de Dumnezeu si luptam sa ne unim cu el. Noi nu putem avea aceste gânduri si aceste dorinte daca harul lui Dumnezeu nu ne cerceteaza.

Era un îndrumator întelept, un duhovnic experimentat, un om cu adevarat plin de har. Stia, asemeni celui mai bun doctor, cum sa te linisteasca, sa-ti daruiasca pace, sa-ti dea o doctorie linistitoare, nu pentru ca sa te lase multumit în egoismul tau, ci ca sa te dezlege de el, sa te vindece.

— Odata lamurit acest lucru, a spus el mai departe, trebuie sa-ti arat unele mijloace sau, mai bine zis, cel mai simplu mijloc. Sa nu crezi cumva ca am sa te împovarez cu lucruri foarte grele. Rugaciunea lui Iisus, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”, strigatul neîncetat spre Dumnezeu Mântuitorul nostru, ne curata sufletul. Toata mântuirea noastra se sprijina pe chemarea lui Iisus si unirea cu El. Sa-L chemam si El ne va vindeca prin venirea Lui. Sa gemem ca un om bolnav si El, ca un doctor, va veni iubitor în ajutorul nostru. Sa strigam ca cel ce a cazut între tâlhari si Bunul Samarinean va veni sa ne curete ranile si sa ne calauzeasca spre han, adica spre vederea luminii (theoria) care ne mistuie întreaga fiinta.

Când Dumnezeu coboara în inima noastra, El biruie diavolul si curata rautatile pe care acesta le-a facut. Biruinta asupra diavolului este, de aceea, biruinta lui Hristos în noi. Sa facem ceea ce tine de partea omeneasca, adica sa-L chemam pe Hristos, si El va face ceea ce tine de partea dumnezeiasca, va birui asupra diavolului si îl va izgoni. Asadar sa nu urmarim sa facem noi însine cele dumnezeiesti si sa ne asteptam ca Dumnezeu sa le faca pe cele omenesti. Trebuie sa întelegem bine acest lucru, noi facem cele omenesti, rugaciunea lui Iisus, si Dumnezeu cele dumnezeiesti, adica mântuirea noastra. Întreaga lucrare a Bisericii este colaborarea dintre divin si uman.

I. Semnificatia rugaciunii lui Iisus

Daca am înteles bine, omul biruieste mai ales prin nevointa, priveghere si rugaciunea lui Iisus. Permite-mi totusi o întrebare. Nu o pun pentru ca sunt de acord cu ea, ci pentru ca aud multe obiectii despre rugaciunea lui Iisus. Se spune ca rugaciunea lui Iisus si felul în care este practicata este o yoga crestina si este legata de prototipurile religiilor orientale. Ce parere ai despre aceasta?

— Se pare ca cei ce spun asta sunt complet ignoranti fata de starea de deplinatate a harului din Biserica noastra, si pe care noi îl primim prin rugaciunea lui Iisus. Ei nu l-au trait, de aceea nu îl cunosc. Deci n-ar trebui sa-i acuze pe cei ce l-au cunoscut. Sustinând acestea hulesc si împotriva Sfintilor Parinti. Multi dintre Parinti au luptat pentru rugaciunea lui Iisus si au sustinut cu tarie însemnatatea ei. Atunci? Au cazut ei în greseala? A gresit Sfântul Grigorie Palama? Ei sunt indiferenti chiar si fata de Sfânta Scriptura.

Orbii au rostit cuvintele: „Fiul lui David, ai mila de noi” (Matei 20, 30), ceea ce înseamna „Iisuse, ai mila de noi” si le-a fost redata vederea; leprosii au spus-o si s-au vindecat de lepra lor (Luca 4, 27) etc. Rugaciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul” are doua puncte de sprijin: cel dogmatic – recunoasterea Dumnezeirii lui Hristos, si cel de cerere – rugaciunea pentru mântuirea noastra. Cu alte cuvinte marturisirea credintei în Hristos este legata de marturisirea neputintei noastre de a fi mântuiti doar prin puterea noastra.

Aceasta spune totul, si întreaga lupta a crestinului îsi are temelia pe aceste doua lucruri: credinta în Hristos si cunostinta pacatoseniei noastre. Astfel, rugaciunea lui Iisus arata în câteva cuvinte toata stradania credinciosului si sintetizeaza întreaga învatatura dogmatica a Bisericii noastre Ortodoxe.

Noi atingem aceasta îndoita cunoastere prin rugaciunea lui Iisus. Sfântul Maxim arata ca patima mândriei sta în a nu lua în seama doua lucruri: a nu lua în seama puterea dumnezeiasca si slabiciunea omeneasca. Si aceasta dubla nesocotinta da nastere unei „minti dezordonate”. Prin urmare, cel mândru este omul nesocotintei, în timp ce dimpotriva, cel smerit este omul îndoitei cunoasteri.

Ultimul îsi cunoaste propria slabiciune si puterea lui Hristos. Asadar, prin rugaciunea lui Iisus, noi cunoastem si marturisim puterea lui Hristos (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu) ca si propria noastra slabiciune (miluieste-ma pe mine, pacatosul). Atingem în acest fel starea binecuvântata a smereniei. Unde este smerenia este si harul lui Hristos, si acest har este Împaratia Cerurilor. Vezi atunci valoarea rugaciunii lui Iisus? Vezi ca putem câstiga Împaratia Cerurilor prin puterea ei?

— Stiu, Gheron, ca o conditie de capatâi a învataturii ortodoxe este aceea de a nu desparti niciodata pe Hristos de celelalte persoane ale Sfintei Treimi. Din acest motiv adeseori chemam si preaslavim Sfânta Treime în toate rugaciunile rostite în taina de preot ca si în ecfonisurile acestora din timpul Sfintei Liturghii: „Ca tie se cuvine slava, cinste si închinaciune, Tatalui si Fiului si Sfântului Duh acum si pururea…”, „Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu Tatal si împartasirea Sfântului Duh sa fie cu voi, cu toti” etc. Ma întreb daca nu cumva rugaciunea lui Iisus, care se refera doar la a doua Persoana a Sfintei Treimi, cade de la aceasta învatatura dreapta.

— În nici un caz, si îti voi explica mai departe de ce. Rugaciunea se numeste „rugaciunea lui Iisus” dar se întemeiaza pe o baza trinitara. Mai mult decât atât Hristos, „fiind unul din Sfânta Treime” nu exista niciodata fara Tatal si Sfântul Duh si alcatuieste, împreuna cu celelalte Persoane, „Treimea cea de o fiinta si nedespartita”. Hristologia este strâns legata de Triadologie.

Dar sa ma întorc la problema rugaciunii lui Iisus. Tatal ceresc i-a poruncit prin înger lui Iosif sa-L numeasca pe Hristos, Iisus „…si vei chema numele Lui: Iisus…”(Matei 1, 21). Iosif, ascultând Tatalui, L-a numit pe Fiul Preasfintei Fecioare, Iisus. Mergând mai departe, potrivit Sfântului Duh care l-a luminat pe Sfântul Apostol Pavel, „nimeni nu poate sa zica «Domn este Iisus» decât în Sfântul Duh” (Corinteni 12, 3). Rostind deci, rugaciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul” îl recunoastem pe Tatal si îi suntem supusi Lui. Ba, mai mult, simtim lucrarea si împartasirea Sfântului Duh.

Parintii, luminati de Sfântul Duh ne-au spus ca „Tatal prin Fiul în Sfântul Duh, savârseste toate”. Întreaga Sfânta Treime a creat lumea si a facut omul, si iarasi întreaga Sfânta Treime a re-creat omul si lumea. „Tatal a binevoit, Cuvântul S-a întrupat”. Si S-a „întrupat de la Duhul Sfânt”. Altfel spus, întruparea lui Hristos s-a facut „din vointa Tatalui si prin lucrarea Sfântului Duh”. Din acest motiv spunem ca mântuirea omului si dobândirea darurilor dumnezeiesti sunt fapte comune Sfintei Treimi. Asculta ce spun Sfintii Parinti despre aceasta.

Sfântul Simeon Noul Teolog scrie ca Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu este usa mântuirii potrivit cuvintelor Sale: „Eu sunt usa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui, si va intra si va iesi si pasune va afla” (Ioan 10, 9). Daca Hristos este Usa, Tatal este casa. „În casa Tatalui Meu multe locasuri sunt” (Ioan 14, 2). Asa ca intram la Tatal prin Hristos. Si pentru a deschide usa (care este Hristos) avem nevoie de cheie, care este Sfântul Duh, caci cunoastem Adevarul, care este Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh. Tatal a trimis pe Fiul în lume, Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu îl descopera pe Tatal si Sfântul Duh, care purcede din Tatal si este trimis prin Fiul, zamisleste pe Hristos „în inimile noastre”! Îl cunoastem deci, pe Tatal „prin Fiul în Sfântul Duh”.

Sfântul Maxim vorbeste adeseori în operele sale despre întruparile mistice ale Cuvântului. El scrie ca, precum cuvintele Legii si ale profetilor au fost înaintemergatorii venirii în trup a Cuvântului, în acelasi fel Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu, întrupat fiind a devenit înaintemergatorul „prezentei lui în Duh”, „învatând sufletele prin cuvintele Sale, astfel ca ele sa fie în stare sa primeasca prezenta Lui dumnezeiasca”. Cu alte cuvinte Hristos trebuie sa se întrupeze înlauntrul nostru, noi neputând altfel vedea slava Sa în Ceruri. Întruparea lui Hristos în noi este plinita prin bunavointa Tatalui si prin lucrarea Sfântului Duh.

Vezi cum este exprimata împreuna lucrarea Sfintei Treimi, cum primim si marturisim marea taina ca Domnul ni s-a descoperit prin întruparea Sa? Acela care dupa toate acestea neaga si nu primeste rugaciunea lui Iisus face o mare greseala. El neaga Sfânta Treime. Nu se supune Tatalui si nu primeste luminarea Sfântului Duh, asadar nu are adevarata împartasire cu Hristos. Deci trebuie sa se întrebe daca este cu adevarat crestin sau nu.

— As dori sa-mi explici mai în amanunt ceea ce spuneai mai devreme, diferentele între rugaciunea lui Iisus si yoga, si sa-mi arati în ce consta superioritatea ei asupra religiilor orientale.

— Subiectul este foarte larg, fiule, si s-ar putea spune multe lucruri pe aceasta tema. Din ce am spus mai înainte, se disting urmatoarele:

În primul rând, în rugaciunea lui Iisus se regaseste credinta în Dumnezeu, Care a creat lumea si Care o conduce si o iubeste. Este un Parinte iubitor care are grija sa mântuiasca zidirea Lui. Mântuirea se obtine „în Dumnezeu”. Din acest motiv, atunci când ne rugam Îl imploram zicând: „miluieste-ma!” Autorascumpararea si auto-îndumnezeirea sunt departe de lucratorul rugaciunii mintii, pentru ca acesta este pacatul lui Adam, pacatul Caderii. El a vrut sa devina dumnezeu înafara a ceea ce Dumnezeu a hotarât pentru el. Mântuirea nu este obtinuta „prin noi însine” si nu „vine din noi însine”, asa cum pretind sistemele filosofice omenesti, ci este atinsa „în Dumnezeu”.

În al doilea rând noi nu luptam sa întâlnim un Dumnezeu impersonal prin „rugaciunea lui Iisus”. Nu ne cautam înaltarea spre „nimicul absolut”. Rugaciunea noastra se îndreapta spre Dumnezeul personal, Dumnezeul-Om Iisus, de aceea spunem „Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu”. Firea dumnezeiasca si cea omeneasca se întâlnesc în Hristos, cu alte cuvinte „întru El locuieste, trupeste, toata plinatatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9). Asadar, în monahismul ortodox antropologia si soteriologia, adica învatatura despre om si cea despre mântuirea lui, sunt strâns legate de hristologie. Noi îl iubim pe Hristos si îi pazim poruncile. Acordam mare importanta acestui aspect. Staruim în pazirea poruncilor lui Hristos. El însusi a spus: „Daca ma iubiti, paziti poruncile mele” (Ioan 14, 15). Iubindu-L pe Hristos si pazindu-I poruncile suntem uniti cu întreaga Sfânta Treime.

În al treilea rând, prin rugaciunea neîncetata nu atingem o stare de mândrie. Sistemele filosofice pe care le-ai amintit mai înainte sunt stapânite de mândrie. Prin rugaciunea lui Iisus, noi ajungem la binecuvântata stare de smerenie. Spunem „miluieste-ma” si ne consideram cei mai rai dintre toti. Nu dispretuim pe nici unul dintre fratii nostri. Cel ce lucreaza rugaciunea lui Iisus este strain de orice mândrie, iar oricine e mândru este nebun.

În al patrulea rând mântuirea, dupa cum am spus, nu este o notiune abstracta ci unire cu Dumnezeu, cu Sfânta Treime în persoana Domnului nostru Iisus Hristos. Dar aceasta unire nu sterge latura omeneasca. Nu suntem „integrati”, din moment ce si noi însine suntem persoane.

În al cincilea rând, pe masura ce sporeste rugaciunea ajungem la putinta de a deosebi înselatoria. Putem vedea si distinge miscarile diavolului, dar în acelasi timp si lucrarea lui Hristos. Recunoastem duhul înselaciunii, care de multe ori se schimba chiar si într-un înger de lumina. Distingem, deci binele de rau, necreatul de creat.

În al saselea rând, lupta pentru „rugaciunea lui Iisus” este legata de curatirea sufletului si trupului de înrâurârile stricacioase ale patimilor. Nu tintim a atinge apatia stoicilor, ci ne straduim sa ajungem starea de nepatimire lucratoare, adica nu dorim mortificarea patimilor ci transformarea lor. Fara nepatimire nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu si nu poate fi mântuit. Dar, din cauza ca aceasta dragoste a fost pervertita si deformata, noi ne straduim pentru transformarea ei. Luptam sa schimbam starile pervertite create înlauntrul nostru de catre diavol. Nu putem fi mântuiti fara acest razboi personal care este realizat cu ajutorul harului lui Hristos. Dupa Sfântul Maxim Marturisitorul, „priceperea duhovniceasca fara curatirea inimii este teologia diavolilor”.

În al saptelea rând, prin „rugaciunea lui Iisus” noi nu încercam sa calauzim mintea spre nimicul absolut ci sa o întoarcem spre inima si sa coborâm harul Lui Dumnezeu în suflet, de unde se va raspândi în tot trupul.

„Împaratia lui Dumnezeu este înlauntrul vostru” (Luca 17, 21). Dupa cum învata Biserica, nu trupul în sine este rau, ci felul nostru de a gândi dupa trup. Nu trebuie sa scapam de „haina sufletului” cum pretind sistemele filosofice, ci trebuie sa o mântuim. În plus, mântuirea înseamna rascumpararea întregului om, a sufletului si a trupului. Nu avem prin urmare, ca scop distrugerea trupului ci luptam împotriva idolatrizarii lui. Nu dorim nici distrugerea vietii. Nu râvnim sa ajungem în starea de a nu dori viata pentru a înceta suferinta. Noi practicam rugaciunea lui Iisus pentru ca însetam dupa viata si vrem sa traim vesnic cu Dumnezeu.

În al optulea rând nu suntem indiferenti la lumea din jurul nostru. Feluritele sisteme pe care le-ai amintit înainte evita sa înfrunte problemele oamenilor, pentru a putea mentine pacea si indiferenta. Noi avem în minte contrariul: ne rugam neîncetat pentru toti. Suntem mijlocitori pentru lumea întreaga. Mai mult, mântuirea este unire cu Hristos în timp ce suntem în comuniune cu alte persoane omenesti. Nu ne putem mântui prin noi însine. O bucurie care e numai a noastra, fara sa fie bucurie si pentru ceilalti, nu este bucurie adevarata.

În al noualea rând nu dam prea mare importanta tehnicilor psihosomatice si nici diferitelor pozitii ale corpului. Consideram doar ca unele dintre ele ajuta la adunarea mintii în inima, ceea ce este posibil în cele din urma si fara acestea. Repet, noi nu luptam pentru nepasare, care este o stare negativa, ci pentru dobândirea harului lui Dumnezeu.

— Îti multumesc mult, Gheron, pentru aceste învataturi. Ele au o mare importanta pentru ca vin de la tine, care le cunosti din experienta. As vrea sa te mai întreb ceva. Este dobândita curatirea si mântuirea, adica îndumnezeirea, doar prin rugaciunea lui Iisus? Celelalte rugaciuni nu sunt potrivite? Ele nu ajuta?

— Fiecare rugaciune are o putere uriasa. Este un strigat al sufletului.

Ajutorul dumnezeiesc vine potrivit credintei si stradaniei celui ce-l cere. Exista mai multe feluri de rugaciune: rugaciunea liturgica, rugaciunea individuala, etc. Dar rugaciunea lui Iisus are o valoare nepretuita caci, dupa cum spune Sfântul Isaac Sirul, ea este acea cheita cu ajutorul careia putem patrunde taine pe care „ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit, nici inima omului nu le-a închipuit”. Adica rugaciunea lui Iisus poate stapâni mintea si o poate face sa se roage fara încetare; atunci mintea devine „fara culoare”, „fara forma”, „fara contur” si dobândeste într-un rastimp scurt har peste har. Rugaciunea lui Iisus aduce mult har, mai mult chiar decât psalmodierea, pentru ca este strâns legata de smerenie si de constiinta pacatoseniei noastre. Asa ne învata Parintii.

Asa de pilda, Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune ca psalmodierea este pentru cei ce lupta pentru curatirea inimii si pentru începatori, în timp ce rugaciunea lui Iisus este pentru cei ce au gustat harul dumnezeiesc, pentru isihasti. „Tu nu cânta nici mult, caci aceasta aduce tulburare, … Cântarea multa este a celor ce se îndeletnicesc cu faptuirea, pentru necunostinta si pentru osteneala, nu a celor ce se linistesc, carora le ajunge sa se roage numai lui Dumnezeu, în inima, si sa se abtina de la gânduri. … Iar cel ce a gustat din har trebuie sa cânte cu masura, dupa cum spun parintii, îndeletnicindu-se cel mai mult cu rugaciunea; si când se leneveste, sa cânte, sau sa citeasca scrierile despre faptuire ale parintilor”.

De obicei, fiul meu, a continuat el, odata cu psalmodierea vine dezordinea, patrunzând în inima egoismul si mândria pentru maiestria cântarii, pentru parerile pe care le au ceilalti, pe când nu exista nimic dinafara care sa stârneasca mândria celui ce rosteste „Doamne, miluieste-ma” în chilia lui. Pentru acest motiv isihastii practica mai mult acest fel de rugaciune lasat de Parintii nostri si fac utreniile si vecerniile cu mataniile, repetând rugaciunea lui Iisus.

— Rugaciunea lui Iisus e destul de scurta. Cum se poate fixa mintea asupra ei?

— Mintea se concentreaza mai bine pe fraze scurte. Dar rugaciunea lui Iisus are o profunzime imensa care nu poate fi vazuta dinafara. Mintea dobândeste însusirile lucrurilor în care ramâne si catre acelea îsi îndreapta dorinta si dragostea.

Aceasta o spune Sfântul Maxim: „mintea ramâne statornica în lucrurile care o sporesc; de aceea asupra acelor ce o sporesc îsi îndreapta si dorinta si dragostea, fie ca sunt dumnezeiesti si proprii si întelegatoare, fie ca sunt lucruri trupesti si patimase”. Mai mult, acelasi lucru se întâmpla cu cunoasterea. Ceva ce la prima vedere poate parea simplu, poate deveni un subiect de meditatie si de studiu îndelungat. Cu atât mai mult dulcele nume al lui Iisus! Poti medita toata viata asupra lui.

— Deoarece rugaciunea lui Iisus are o astfel de putere, lamureste-ma Gheron, cum este alcatuita. Cum se poate cineva bucura de ea? Stiu ca te pot supara fiind nestiutor în aceste probleme, dar ma poti ajuta foarte mult spunându-mi acestea.

— Rugaciunea lui Iisus este cea mai mare stiinta, fiul meu. Nu poate fi descrisa exact nici nu poate fi definita de teama de a nu fi prost sau nedeplin înteleasa de cei ce nu au avut nici cea mai mica experienta. Este într-adevar un lucru maret. As spune chiar ca este cea mai înalta forma prin care dobândim Theologia sau vederea lui Dumnezeu, care este izvodirea si sfârsitul rugaciunii curate, fructul ei binecuvântat. Locul în care se câstiga rugaciunea curata este linistea dulcei pustii cu tot ceea ce înseamna aceasta.

— Am citit, Gheron, câteva carti si articole referitoare la aceasta lucrare plina de har, lucrarea rugaciunii mintii, chemarea neîncetata a numelui lui Iisus.

Însa, deoarece mi-ai aratat mai amanuntit semnificatia ei, as vrea sa-mi împartasesti câteva gânduri ivite din cautarile tale si din învatatura Sfintilor Parinti. Nu vreau sa învat doar din curiozitate ci din zelul meu de a trai, atât cât pot, aceasta stare binecuvântata. Te rog, nu-mi refuza dorinta!

II. Treptele rugaciunii lui Iisus

În parte am vorbit despre ea, putin mai înainte. Rugaciunea inimii cere în primul rând renuntarea la lume, ascultarea de un duhovnic, hotarârea de a se înstraina si de a pazi poruncile lui Hristos. La început atentia noastra se concentreaza pe împlinirea poruncilor lui Hristos si este ocupata cu deprinderea înfrânarii si ascultarii. Stim din învatatura Sfintilor Parinti ca virtutile nu unesc desavârsit pe om cu Dumnezeu ci ele sunt mijlocul cel mai bun pentru dobândirea rugaciunii care uneste pe om cu Dumnezeu-Sfânta Treime. Virtutile sunt conditia esentiala pentru a primi mai mult har, dar ele aduc prin ele însele har. Când duhovnicul, care are experienta rugaciunii lui Iisus, realizeaza ca vointa ucenicului sau a fost taiata si ca a fost curatit de patimile cele mai grozave, numai atunci hotaraste sa-i dezvaluie tainele rugaciunii lui Iisus. Dar chiar si atunci, nu îi spune totul ci doar atât cât poate el duce si lucra. Îl calauzeste putin câte putin pentru a evita o cadere prea mare, în caz ca ar putea fi dezamagit sau înselat.

— Ce sunt aceste trepte? Care sunt pasii care ne duc la unirea cu Hristos si la înfruptarea din harul îndumnezeitor?

— Scopul fundamental al rugaciunii lui Iisus este reunificarea omului „care s-a împartit”.

— Iarta-ma te rog ca te întrerup. Ce înseamna reunificarea omului?

— Omul, potrivit Scripturii, a fost creat „dupa chipul lui Dumnezeu” (Coloseni 3, 10). Dumnezeu este Treime, adica, fiinta în trei ipostasuri (Tata, Fiu si Duh Sfânt). Astfel, sufletul fiind creat dupa chipul lui Dumnezeu, este unic dar multiplu. El are trei puteri: mintea (ratiunea), dorinta (pofta) si vointa (mânia).

Toate trei trebuie sa fie unite si îndreptate spre Dumnezeu. Dupa Sfântul Maxim Marturisitorul, prefacerea lor dupa fire înseamna pentru minte sa cunoasca pe Dumnezeu, pentru dorinta sa doreasca si sa iubeasca numai pe Dumnezeu, iar pentru vointa sa împlineasca voia lui Dumnezeu. În acest fel e împlinita porunca „sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din tot cugetul tau si din toata puterea ta” (Marcu 12, 30). Când mintea ramâne în Dumnezeu, ridica dorinta sa Îl iubeasca si vointa sa lupte împotriva duhului rau si sa caute curatirea. Astfel, existând un imbold spre Dumnezeu, exista unirea.

Pacatul rupe uniunea celor trei însusiri ale sufletului. Mintea tinde sa-L nesocoteasca pe Dumnezeu, pofta este îndreptata înspre creaturi nu spre Creator, iar vointa este supusa tiraniei patimilor. În acest fel, pacatul înrobeste cu totul sufletul. Priveste cum descrie Sfântul Grigorie Palama aceasta stare. Mai întâi mintea se misca departe de Dumnezeu si se întoarce spre celelalte creaturi: „de câte ori deschidem o usa patimilor, mintea se împrastie imediat, preocupata tot timpul de lucrurile trupesti si lumesti, asupra multimii placerilor si gândurilor împatimite care vin cu ele”. Apoi mintea, cazând de la Dumnezeu, abate dorinta de la El si de la poruncile Lui: „când mintea rataceste, dorinta se risipeste în desfrânare si nebunie, împrastiindu-se asupra nenumarator lucruri rele … iar mintea molesinduse, puterile sufletului se împutineaza iubind mai mult fapturile si dorindu-le pe acelea. Tânjind dupa diversitate, pofta se dezbina în placeri, risipindu-se în ele, de aceea ajungând sa doreasca necuratiile nu cele trebuincioase, adica cele trupesti nu cele cuviincioase, sau cu alte cuvinte dorind nu lucrurile cele ce-i sunt de trebuinta, ci pe cele desarte si lipsite de slava”. În cele din urma vointa este supusa patimilor, este chinuita si „omul, care a fost sortit sa devina fiu al lui Dumnezeu, se face ucigas si nu doar asemeni celor mai salbatice fiare, ci si târâtoarelor si animalelor otravitoare, asemanându-se unui scorpion, unui sarpe, unui pui de vipera”.

Deci, cele trei puteri ale sufletului se abat de la Dumnezeu si în acelasi timp se pierde unitatea dintre ele. Dorinta ar vrea sa se întoarca la Dumnezeu dar vointa nu-i permite; pofta ar vrea sa se întoarca la Dumnezeu dar mintea, neavând credinta în El, nu vrea sa-L iubeasca. Noi luptam pentru aceasta unitate si o atingem, în final, prin rugaciunea lui Iisus. Întoarcerea la Dumnezeu începe cu adunarea mintii. Scopul nostru este sa despartim mintea de atractiile care o înconjoara si sa o aducem înlauntrul ei astfel încât si pofta sa fie adusa înapoi.

— Mi-ai facut o prezentare stralucita, multumita careia am înteles foarte bine.

—Nu eu fiule, ci Parintii sunt cei care ti-au spus acestea.

— Ai putea sa-mi explici mai amanuntit care sunt treptele rugaciunii? De unde se începe si cum se înainteaza?

— Sunt cinci stadii importante. Prima treapta consta în rostirea cu voce tare a rugaciunii lui Iisus. Rostim rugaciunea cu buzele, în acelasi timp încercând sa ne îndreptam atentia asupra cuvintelor rugaciunii.

În al doilea stadiu spunem rugaciunea lui Iisus în minte. Întreaga noastra atentie este îndreptata din nou asupra cuvintelor, dar este adunata în minte. Când mintea oboseste o lasam sa se odihneasca si începem din nou sa rostim rugaciunea cu buzele. Aceasta metoda ca si folosirea mataniilor este înca nivelul cel mai de jos al rugaciunii lui Iisus. Însa de la acesta trebuie sa porneasca oricine si de îndata ce ajunge la desavârsire dispar cele ale nedesavârsirii. Dupa ce mintea s-a odihnit, reîncepem rugaciunea, concentrându-ne din nou toata atentia înauntrul ei.

Sfântul Nil ne sfatuieste: „Aminteste-ti întotdeauna de Dumnezeu si mintea îti va deveni rai”. Apoi în al treilea stadiu rugaciunea lui Iisus coboara în inima.

Mintea si inima sunt acum unite. Atentia este adunata toata în inima si este cufundata din nou în cuvintele rugaciunii lui Iisus, dar mai înainte de toate înlauntrul numelui lui Iisus, care are o adâncime neperceputa.

În al patrulea stadiu rugaciunea se rosteste de la sine, în timp ce ascetul lucreaza, manânca, vorbeste, când el este la biserica sau chiar atunci când doarme.

„Eu dorm dar inima-mi vegheaza” se spune în Sfânta Scriptura (Cântarea cântarilor 5, 2).

Apoi, la al cincilea stadiu înlauntrul sufletului se simte o flacara dumnezeiasca, arzând blând si înveselindu-l. Harul lui Hristos salasluieste în inima, Sfânta Treime Si-a facut locas. „Si suntem lacas al lui Dumnezeu, atunci când El traieste înlauntrul nostru, asezat în amintire. Devenim biserica al lui Dumnezeu atunci când amintirea Lui nu este umbrita de griji pamântesti, si mintea nu este tulburata de gânduri nestapânite; de care fugind, prietenul lui Dumnezeu se retrage înlauntrul Lui, alungând patimile care cheama gândurile nestavilite, si vietuind într-un mod care-l duce la virtuti” (Sf. Vasile cel Mare). Astfel, el simte înlauntrul sau prezenta dumnezeiesca, harul acesteia împartasindu-se si trupului sau care devine mort pentru lume si rastignit patimilor. Si acesta este stadiul cel mai înalt, care este uneori legat de vederea Luminii necreate. Acesta este, practic, cursul dezvoltarii rugaciunii lui Iisus. Fiecarui stadiu îi corespunde un anume dar.

— Gheron, îngaduie-mi câteva întrebari care s-au ivit în timp ce vorbeai de treptele rugaciunii lui Iisus. Ce întelegi prin cuvântul inima?

— Inima este, potrivit învataturilor Sfintilor Parinti centrul lumii spirituale.

Dintre multele pareri ale Parintilor cu privire la acest subiect voi mentiona una deosebita, a Sfântului Epifanie, episcopul Constantiei Ciprului: „Din acest motiv, n-avem nevoie în vreun fel sa cautam sau sa descoperim ce parte a omului corespunde chipului lui Dumnezeu, ci sa marturisim ca acest chip exista în om.

Astfel nu vom dispretui harul lui Dumnezeu si vom crede în El. Pentru ca orice spune Dumnezeu e adevarat, macar ca în oarecare masura cuvântul Sau a scapat puterii noastre de întelegere”. Asa cum o raza când cade pe o prisma este împrastiata în toate partile, în acelasi chip sufletul se exprima prin întreaga fiinta umana. Totusi când rostim rugaciunea lui Iisus, ne fixam atentia pe organul fiziologic, adica pe inima, fiind astfel întorsi înlauntrul nostru, în „adâncul inimii”, despartiti de lumea exterioara. Prin întoarcerea în sine a mintii, aceasta – fiind una dintre puterile sufletului – se reîntoarce în locuinta sa si este unita cu celelalte puteri sufletesti.

— Îngaduie-mi o alta întrebare. Toti cei ce se bucura de Dumnezeu urmeaza drumul pe care tocmai mi l-ai descris?

— Majoritatea, da. Sunt însa unii care, chiar de la început cauta sa uneasca mintea cu inima facând exercitii de respiratie. Inspira pe cuvintele „Doamne Iisuse Hristoase” si expira pe cuvintele „miluieste-ma”, urmarind în minte aerul pe tot drumul lui, de cum intra în nas pâna la inima unde ramân câtva timp.

Acest lucru, bineînteles, se face pentru a permite mintii sa se fixeze pe rugaciune. Sfintii Parinti ne-au lasat si o alta metoda. Inspiram rostind cuvintele rugaciunii lui Iisus si lasam aerul sa iasa repetându-le. Însa aceasta metoda cere maturitate duhovniceasca, deoarece folosind acest mod de respiratie pot aparea multe greutati, multe probleme si de aceea ar trebui evitata daca nu avem un duhovnic încercat care sa ne îndrume. Poate fi folosita, însa doar pentru a fixa mintea asupra cuvintelor rugaciunii, astfel încât sa nu se împrastie. Repet, pentru aceasta trebuie sa cerem binecuvântare de la duhovnic.

— Ai spus mai înainte, Gheron, ca scopul rugaciunii lui Iisus este de a aduce mintea înapoi în inima, adica energia în esenta. Traim aceasta mai ales la a treia treapta a acestei sfinte cai. Însa, când ai vorbit de cel de-al cincilea stadiu, ai amintit un citat din Sfântul Vasile cel Mare: „de care fugind, prietenul lui Dumnezeu se retrage înlauntrul Lui”. Cum vine mintea în inima si în acelasi timp pleaca spre Dumnezeu? Nu este aceasta oare o contradictie?

— Nu, nu este, a raspuns sfântul pustnic. Dupa cum învata Sfintii si de Dumnezeu purtatorii Parinti, cei ce se roaga sunt pe trepte diferite. Exista începatori si avansati sau, dupa cum sunt mai bine numiti în învataturile Parintilor, cei practici si cei teoretici. Pentru cei practici, rugaciunea este nascuta de frica de Dumnezeu si de o nadejde neclintita în El, în timp ce pentru cei teoretici, rugaciunea este zamislita din dorul fierbinte pentru Dumnezeu si din curatia desavârsita.

Caracteristica primei stari – a celor practici – este concentrarea mintii înlauntrul inimii, când mintea se roaga lui Dumnezeu fara tulburare.

Caracteristica celei de-a doua stari a rugaciunii – aceea a celor teoretici – este încântarea mintii prin Lumina necreata, încât nu mai este constienta nici de lume nici de sine însasi. Aceasta este rapirea (extazul) mintii si spunem ca la acest stadiu mintea „pleaca” la Dumnezeu. De Dumnezeu purtatorii Parinti care au trait aceste stari binecuvântate ne descriu aceasta rapire: „este încântarea mintii de lumina dumnezeiasca si nesfârsita, astfel ca nici de sine nici de vreun alt lucru creat nu mai stie, ci doar de Cel Care prin dragoste, a aprins în ea o astfel de stralucire” (Sf. Maxim Marturisitorul).

— Mai permite-mi o întrebare. N-am putut întelege citatul pe care l-ai amintit mai înainte „Eu dorm, dar inima-mi vegheaza” (Cântarea cântarilor 5, 3). Fa, te rog, dragoste pentru mine si explica-l. Cum este posibil ca inima sa continue rugaciunea în timp ce omul doarme?

— Acest pasaj este scris în cartea Vechiului Testament numita „Cântarea Cântarilor”. Nu este greu de explicat. Proorocul David spune ca inima omului e adânca. Toate întâmplarile, toate sentimentele si preocuparile mintii de peste zi intra în adâncurile mintii, în ceea ce numim uneori subconstientul. Asa, cu aceleasi lucruri cu care se ocupa omul în timpul zilei, inima se va ocupa noaptea, când mintea si fortele omului se odihnesc – si acest lucru se vede clar în visele noastre. Sfântul Vasile cel Mare spune „în mare masura nalucirile noptii (visele) sunt o reflectare a gândurilor noastre de peste zi”. Preocuparile si gândurile rele din zi dau nastere viselor rele. La fel se întâmpla cu faptele bune. Ascetul si omul lui Dumnezeu se gândeste întreaga zi la El prin rugaciunea lui Iisus. Amintirea lui Dumnezeu prin repetarea rugaciunii lui Iisus, este bucuria lui. El face totul, fie ca manânca sau bea, pentru slava lui Dumnezeu potrivit cuvântului Apostolului.

Este normal, deci, ca inima lui se gândeste la Dumnezeu si se roaga chiar si în timpul celor câteva ore de odihna din noapte. În acest fel inima lui e întotdeauna treaza.

III. Caile rugaciunii lui Iisus

Îti multumesc foarte mult, Gheron, pentru aceste explicatii. Pâna aici am reusit sa te urmaresc. Stiu acum care sunt treptele rugaciunii, adica felul în care sporesti în aceasta deprindere dumnezeiasca. Dar, as vrea sa te întreb daca aceasta lucrare se face fara nici un fel de munca. Nu e necesara lupta si nevointa? Împaratia lui Dumnezeu „se ia prin straduinta, si cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12) – nu este nevoie de violenta si în aceasta lucrare a rugaciunii lui Iisus, daca Împaratia lui Dumnezeu este gustata prin ea? Pentru ca, dupa cum am citit în Sfântul Grigorie Palama, vederea Luminii necreate este Împaratia Cerurilor. Atunci în ce consta lupta?

—Bineînteles ca lupta este trebuincioasa, a raspuns înteleptul Atonit, ba mai mult, atletul trebuie sa verse mult sânge. În acest caz, se împlinesc spusele Sfintilor Parinti: „Dai sânge si iei duh”. Chiar si Adam, care a fost în starea vederii lui Dumnezeu, a pierdut Paradisul pentru ca nu s-a luptat. Cu atât mai mult ne este noua trebuincioasa lupta pentru a ne însusi harul dumnezeiesc. Cei ce pretind ca nu e necesara lupta se înseala. „Priceperea duhovniceasca fara curatirea inimii este teologia diavolilor”, dupa Sfântul Maxim Marturisitorul. Înainte de Cadere rugaciunea s-a facut fara efort, ca de exemplu în neîncetata doxologie a îngerilor.

Însa dupa cadere sunt absolut necesare lupta si efortul. Numai în Împaratia lui Dumnezeu dreptii se vor întoarce la acea stare initiala.

— As dori mult sa-mi descrii aceasta lupta.

— Prima si cea mai mare lupta a omului este sa-si adune mintea: sa o desparta de lucrurile din jurul lui, de obiecte, întâmplari, gânduri rele si chiar si de cele bune. Pentru ca mintea când pleaca de la Dumnezeu îsi pierde sursa de viata, devine moarta, ca pestele scos din apa. Asa spune Sfântul Isaac Sirul: „Ceea ce i se întâmpla pestelui ce a iesit din apa, i se întâmpla si mintii când iese din amintirea lui Dumnezeu si este atrasa în amintirea lumii”. Dupa cadere, mintea este asemeni câinelui care tot timpul vrea sa fuga si care este foarte dibace în a scapa. Este asemenea fiului risipitor din parabola, care voind sa plece de la casa parinteasca, îsi ia partea de avere cu el (dorinta si vointa), pe care o risipeste si o iroseste „în desfrâu”. Aceasta o spun Parintii, mai ales Sfântul Grigorie Palama care, cum am spus mai înainte, a trait aceasta viata launtrica.

— Dar cum poate fi mintea adunata?

— Este ceea ce s-a întâmplat si cu fiul risipitor. Ce citim în acest capitol? „Dar, venindu-si în sine, a zis: Câti argati ai tatalui meu, sunt îndestulati de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si înaintea ta; Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fama ca pe unul din argatii tai. Si sculându-se, a venit la tatal sau… Si a zis tatal catre slugile sale … aduceti vitelul cel îngrasat si-l înjunghiati si mâncând, sa ne veselim; Caci acest fiu al meu mort era si a înviat; pierdut era si s-a aflat. Si au început sa se veseleasca.” (Luca 15, 17-24) Mintea risipitoare are si ea nevoie sa „se întoarca în sine” de la distragerea ei, sa simta dulceata si fericirea caminului parintesc si sa se întoarca în acesta, unde va fi sarbatoarea cea mare si unde va simti multa bucurie. Va auzi glasul rostind „fiul meu mort era si a înviat; pierdut era si s-a aflat” (Luca 15, 24) si mintea „moarta” va fi înviata. Numai când mintea coboara în inima ia nastere bucuria, ca atunci când cineva care locuieste în strainatate se întoarce la casa sa, asa cum scrie Nichifor Monahul. „Asemeni unui om care a trait în strainatate, când se întoarce acasa nu stie ce sa faca de bucurie pentru întâlnirea cu sotia si copiii sai, în acelasi fel mintea, când este unita cu sufletul, se umple de bucurie si placere negraita”.

Pentru a-ti aduna mintea trebuie mai întâi sa-ti încalzesti inima. Pururea pomenitul meu Staret obisnuia sa sada putin când apunea soarele, gândindu-se la starea sa launtrica. Dupa aceasta inima fiindu-i pregatita (încalzita), începea sa rosteasca rugaciunea lui Iisus pâna în zori, când începea Sfânta Liturghie. Apoi…

— Gheron, iarta-ma ca te întrerup. N-am reusit sa te urmaresc foarte bine. Ce înseamna „îsi încalzea inima”? Cum se încalzeste inima si de ce este necesara aceasta lucrare pentru rugaciunea lui Iisus? — Te va ajuta exemplul fiului risipitor. „Dar venindu-si în sine, a zis: Câti argati ai tatalui meu sunt îndestulati de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculânduma ma voi duce la tatal meu” (Luca 15, 17-18). Adica s-a gândit în acelasi timp la belsugul caminului parintesc precum si la starea sa mizera si a fost îndemnat imediat sa se reîntoarca la tatal sau. A facut un efort urias pentru a-si obliga dorinta si pofta sa vrea sa se întoarca. Si noi facem la fel cu rugaciunea lui Iisus.

Încercam sa devenim constienti de pacatosenia noastra, de starea noastra mizera.

Sa ne vedem nelegiuirile lucrate în fiecare zi. Sa ne cercetam diferitele întâmplari si pacate, dar numai „la suprafata”, adica din afara si ne simtim de parca am fi în fata unui tribunal unde suntem judecati. Dumnezeu este Judecatorul si noi stam în banca acuzatilor. Cu astfel de simtaminte sa strigam dupa mila si sa plângem, caci rugaciunea netulburata vine prin lacrimi. Parintii spun ca de va voi cineva sa ajunga la rugaciune neîncetata si la o viata monahala desavârsita, trebuie sa învete sa plânga, sa se învinuiasca si sa se certe pe sine cu toata puterea sa. Sa se vada mai rau decât toti celalti. Sa se vada asemeni un animal murdar ce traieste în întunericul pacatului si al necunostintei. Ar trebui sa se faca remarcat pentru talentul de „a se pârî”, dupa cum spune Sfântul Vasile cel Mare, „ar trebui sa se învinuiasca pentru pacatele sale, pârându-se si certându-se si nu sa astepte dojana celorlalti”… Cu alte cuvinte, ar trebui sa fie el primul care sa se osândeasca, dupa cum se spune în Pildele lui Solomon, si în acest chip sa se pregateasca pentru rugaciune. Sfântul Isaac Sirul scrie ca înainte de a începe sa ne rugam, sa cadem în genunchi, cu mâinile la spate si sa ne socotim osânditi. Asa, va veni gândul vinovatiei. De fiecare data ar putea fi altfel. Trebuie sa staruim si sa chibzuim asupra acestui gând ferindu-ne în acelasi timp de orice imagine. Atunci mintea coboara în inima cu pocainta, începem sa plângem si rugaciunea este rostita fara tulburare. Dar sa folosesc un exemplu din viata lumeasca. Când un om din lume îsi aminteste supararea pe care i-a facut-o cineva si staruie asupra acestui gând, simte o muscatura în inima si începe sa plânga imediat. Acelasi lucru se întâmpla cu cel ce practica rugaciunea lui Iisus eliberat de gândurile lumesti si egoiste. Se gândeste: „L-am suparat pe Hristos, m-am îndepartat de darul lui Dumnezeu”.

Inima poate fi ranita adânc de un astfel de sentiment. Si când inima e strapunsa de pocainta (iar nu de o forta exterioara) doare mai mult decât orice rana facuta pe trup. Aceasta rana pastreaza necontenit mintea în Dumnezeu si cel ce este ranit nu poate nici macar sa doarma noaptea, simtindu-se de parca ar sedea pe carbuni aprinsi. Este, de aceea, cu putinta ca el sa rosteasca rugaciunea lui Iisus, cu inima strapunsa, pentru un sfert de ora iar apoi sufletul sau rascolit îsi va aminti de Iisus zi si noapte. Aceasta este rugaciunea neîncetata. Repet, el poate realiza aceasta dupa câteva minute de rugaciune intensa, cu lacrimi, si poate simti lucrarea rugaciunii lui Iisus înlauntrul sau multe zile. Trebuie accentuat faptul ca este absolut necesar sa recunoastem nevrednicia noastra pentru ca rugaciunea lui Iisus sa lucreze înlauntrul nostru. Sporirea rugaciunii depinde de sporirea constiintei pacatoseniei noastre. Fara aceasta constiinta, rugaciunea adevarata nu exista. Deci, rugaciunea ar trebui împletita cu tânguirea. Într-adevar, Parintii învata ca urcarea spre rai este legata de coborârea înlauntrul nostru. Cu cât ne coborâm atentia mai adânc în suflet, cu atât descoperim tainitele inimii noastre. Prin pocainta Împaratia Cerurilor coboara înlauntrul inimii si o transforma în rai. Îndemnul „pocaiti-va ca s-a apropiat împaratia cerurilor” (Matei 3, 2) este întotdeauna în putere. Doar prin pocainta suntem noi calauziti spre vederea Împaratiei.

— Este posibil ca omul devenind constient de pacatosenia sa sa deznadajduiasca si sa abandoneze lupta?

— Bineînteles ca este posibil. Daca se întâmpla asa, înseamna ca diavolul i-a strecurat ideea de pacatosenie în minte spre a-l arunca în disperare. Când devenind constienti de pacatosenia noastra, ne întoarcem spre Dumnezeu si îi cerem harul prin rugaciune, aceasta este un dar de la Dumnezeu, o lucrare a harului lui Hristos.

Separat de constiinta pacatului, a continuat Gheron, sunt si alte cai de încalzire a inimii. Spre exemplu, amintirea mortii. „Acestea-mi sunt ultimele ceasuri”, se gândeste el, „si diavolii vor veni în scurt timp sa-mi ia sufletul”. Acest gând, atunci când nu este însotit de imaginatie, aduce în suflet teama si îndeamna la rugaciune. Avva Teofil arhiepiscopul ne sfatuieste sa chibzuim „ce fel de frica si cutremur si nevoie avem sa vedem, când sufletul se desparteste de trup! Ca vine la noi oaste si putere de la stapânirile cele potrivnice, stapânii întunericului, stapânitorii viclesugului si începatoriile si stapâniile, duhurile rautatii si ca într-un chip de judecata îl tin pe suflet, aducând asupra-i toate pacatele lui cele întru stiinta si cele întru nestiinta, de la tinerete pâna la vârsta în care a raposat. Deci, stau pârându-l de toate cele facute de dânsul. Ce fel, dar, de cutremur socotesti ca are sufletul în ceasul acela, pâna ce va iesi hotarârea si i se va face slobozenia lui? Acesta este ceasul nevoii lui, pâna ce va vedea ce sfârsit va lua el. Si iarasi dumnezeiestile puteri stau în preajma fetei celor potrivnici si ele aducând cele bune ale lui. Ia seama dar, ca sufletul stând în mijloc, cu multa frica si cutremur sta, pâna ce judecata lui va lua hotarâre de la Dreptul Judecator. Si de va fi vrednic, aceia iau certare, iar el se rapeste de la dânsii si de aceea fara de grija este, sau mai bine sa zic, locuieste dupa cum este scris: „precum al celor ce se veselesc tuturor le este locasul la Tine” (Psalm 85, 7). Atunci se împlinesc cele scrise: „au fugit durerea, întristarea si suspinarea” (Isaia 35, 10). Atunci scapând, se duce la acea bucurie si slava negraita, în care se va si aseza. Iar de va fi trait cu lenevire, aude glasul cel prea înfricosat: „sa fie ridicat cel necredincios, ca sa nu vada slava Domnului” (Isaia 37, 10). Atunci îl apuca pe el zi de urgie, zi de necaz si de nevoie, zi de întuneric si de bezna, dându-se la întunericul cel mai din afara si în focul cel vesnic osândindu-se, în veci, fara de sfârsit se va munci.

Atunci unde e fala lumii? Unde slava cea desarta? Unde desfatarea? Unde rasfatarea? Unde nalucirea? Unde odihna? Unde lauda? Unde banii? Unde neamul cel mare? Unde tatal? Unde mama? Unde fratele? Cine dintre acestia va putea sa scoata pe cel ce se arde în foc si este tinut de muncile cele amare?” Alte gânduri pot fi cele legate de sentimentul dulcetii raiului si al slavei sfintilor, ca si de marea iubire a lui Dumnezeu, mai ales în ziua împartasirii cu Sfintele Taine.

— Gheron, când oamenii aud despre astfel de gânduri, ei îsi exprima îndoiala si necredinta. Exista si multi teologi si chiar duhovnici care nu sunt de acord cu aceste idei. Ei pretind ca aceste lucruri nu sunt pentru cei ce traiesc în lume punându-se chiar împotriva Sfintilor Parinti. Îi împart pe Sfintii Parinti în „neptici si sociali”, punându-i deasupra pe cei „sociali” pentru ca învatatura lor este mai „pe pamânt”, în timp ce învatatura Parintilor neptici este – spun ei – pentru manastiri. Eu nu stiu în ce masura acele opinii sunt adevarate.

— Atingi un subiect însemnat, ce ridica multe probleme si care de aceea, necesita mult timp. Nu pot sa te ajut în alt fel decât oferindu-ti niste raspunsuri generale. Înainte de toate, nu este cu putinta sa împarti Sfintii Parinti în neptici (sau mistici) si sociali, ca si cum ar fi doua categorii complet separate, asa cum nu este posibil sa împarti teologia în mistica si non-mistica sau viata duhovniceasca în monastica si seculara spunând de pilda, ca unele învataturi se aplica laicilor iar altele monahilor. Nu este posibil pentru ca întreaga Teologie a Bisericii Ortodoxe este mistica si toata viata duhovniceasca este ascetica. Toti Sfintii Parinti au acelasi mod de a gândi, de a trai si de a învata. Toti au ajuns la starea binecuvântata de purtatori-de-Dumnezeu, avându-L pe Hristos înlauntrul lor, devenind, în acest chip, ei însisi Hristos, totodata având si Sfântul Duh lucrator prin ei. Asa, Parintii neptici sunt întotdeauna si sociali, iar cei asa-numiti sociali sunt neaparat neptici (mistici). Faptul ca Parintii sunt sociali se datoreaza faptului ca sunt neptici. Aceia dintre ei care sunt angajati în probleme sociale sunt nu doar sociologi, sau psihologi, sau filosofi, sau pedagogi, ci teologi în toata puterea cuvântului. Întâi Îl traiesc ei însisi pe Dumnezeu si apoi încearca sa-i ajute pe ceilalti oameni sa-L traiasca. Sociabilitatea lor, asadar, este o dimensiune a teologiei, adica a vietii în Hristos, care este viata în „Sfântul Duh” si „în Biserica”.

ÎnÎntr-adevar Biserica este locul teologiei dreptslavitoare, iar teologia este glasul Bisericii. Toti Parintii au ceva în comun: teologia Ortodoxa, gândirea ecleziastica, si au trait ori ca preoti ori ca monahi. Este o mare greseala, astfel, sa-i împarti în neptici si sociali, deoarece aceasta împartire are multe consecinte asupra vietii duhovnicesti si în cele din urma poate deveni pacat împotriva Sfântului Duh.

— Nu crezi ca sunt unii dintre Parinti, ca Sfântul Vasile cel Mare sau Sfântul Ioan Hrisostom care au vorbit mult despre problemele sociale si astfel s-au apropiat mai mult de oameni?

— Cu siguranta. Numai ca, asa cum am spus mai înainte, trebuiesc date câteva explicatii. Întâi, faptul ca au vorbit despre problemele sociale nu înseamna ca n-au trait în rugaciune, în virtutea trezviei si în lacrimi. Învatatura lor despre problemele sociale n-ar trebui despartita de viata lor launtrica. N-ar trebui sa ciopârtim opera unui Sfânt Parinte, pentru ca a fost interpretat separat ca sociolog sau filosof. Deoarece este mare diferenta între un sociolog si un teolog. Punctul de pornire, metodele si felul lor de a vorbi despre oameni sunt total diferite. În al doilea rând, daca unii Parinti au vorbit mai mult despre probleme sociale, au facuto pentru ca au fost învatati de Dumnezeu sa vorbeasca în acest chip unui anume om dintr-un anume loc. Sa nu uitam ca cuvântul profetului, al apostolului si al sfântului este rostit potrivit maturitatii si a masurii duhovnicesti a oamenilor carora le este adresat. Iar daca cuvântul pare ca nu si-a atins scopul, aceasta nu este din pricina Parintelui ci se datoreaza neputintei oamenilor de a cuprinde ceva atât de înalt. Nu Parintele este cel ce nu stie, ci turma este cea incapabila sa înteleaga. Ca sa nu mai spunem ca în multe scrieri cu continut social ale Sfintilor Parinti, regasim limpede spiritul isihast.

Sa iau cazul Sfântului Ioan Hrisostom, dupa cum ai spus mai înainte, pentru a fi mai clar. Sfântul Hrisostom este considerat un Parinte social si opera sa potrivita spre a fi citita de oamenii din lume, în învatatura lui gasind raspunsuri la o multime de probleme morale si sociale. Totusi ei uita ca acelasi Parinte a trait o viata în isihie si în nevointa, cu trezvie, cu lacrimi si cu jelire, o viata în rugaciune neîncetata si având pururea în minte amintirea mortii. Dar trebuie sa ai acest fel de viata pentru a putea citi aceste lucruri printre rânduri. Îti citesc un fragment din sfânta sa învatatura, pentru a ne lamuri mai bine. El vorbeste despre rugaciune (în general) si valoarea sa. Spune ca, pentru a fi roditoare ar trebui sa se faca cu mintea adunata si inima strapunsa de sentimentul pocaintei. „Rugaciunea este o arma tare, o comoara neînchipuita, avere necheltuita, liman linistit, izvor al linistii, radacina, pricina si mama nenumaratelor lucruri bune, mai puternica decât orice împaratie pamânteasca. Si prin rugaciune nu înteleg pe cea usuratica, plina de delasare, ci pe cea facuta cu râvna, cu sufletul framântat, cu mintea încordata. Caci aceasta este rugaciunea ce urca spre ceruri. Sa ne însufletim asadar constiinta, sa ne muncim sufletul cu amintirea pacatelor sale, nu pentru a-l scârbi, ci pentru a-l umple de râvna si pentru a-l îndemna la priveghere. Nimic nu îndeparteaza mai mult delasarea si nepasarea precum chinul si suferinta, care aduna mintea împrastiata în cele din jur si o face sa se întoarca în ea însasi. Cel ce se roaga astfel face sa locuiasca bucurie mare în sufletul sau”. Si Sfântul Ioan Hrisostom continua spunând ca omul doar atunci obtine îndrazneala în rugaciune, când este convins ca e mai rau decât toata suflarea.

Cel mai mare isihast ar fi vorbit la fel, fiul meu, a continuat Staretul. Sunt câteva lucruri în aceasta scriere demne de luat în seama. Întâi, sfântul leaga strâns rugaciunea de chinul sufletului si de adunarea mintii. Mintea trebuie sa se reîntoarca în „ea însasi” din tulburarea ei astfel încât sa se poata naste rugaciunea din prea-plinul inimii. În al doilea rând este necesar sa înceapa prin a-si încalzi inima, cum am spus mai înainte, pentru ca rugaciunea sa lucreze cu adevarat.

RuRugaciunea ne este daruita atunci când inima se aprinde de râvna si mintea se aduna în ea însasi. În al treilea rând, ne încalzim inima cu amintirea pacatelor, cu învinuirea de sine, cu simtamântul ca suntem mai rai decât toti, „mai jos decât toata suflarea”. Numai când dobândim o astfel de rugaciune, putem primi bucuria duhovniceasca, harul lui Hristos. Întelegi acum de ce este Sfântul Ioan Hrisostom un Parinte isihast? —Sunt cuprins de mirare în fata acestei pareri a Sfântului Ioan.

—Îmi dai voie sa te corectez?

—Bineînteles!

—Aceasta nu este o parere personala a Sfântului Ioan Hrisostom ci învatatura Bisericii transmisa prin el. Nu putem vorbi de parerile Parintilor ca si cum ei ar fi fost filosofi, sociologi sau moralisti, ci despre învatatura Parintilor – ca madulare ale slavitului Trup al lui Hristos – care primesc darul Sfântului Duh. Traind în Biserica noi ne învingem individualitatea devenind persoane – locuinte ale Sfintei Treimi.

Mintea noastra este luminata si devine templu al Sfântului Duh. Fiecare mare lucrare a Bisericii începe cu smerenia. Sfintii Parinti au urmat lui Dumnezeu, schimbându-se în mai bine si au devenit instrumente ale Lui învatându-i apoi si pe altii, pentru a-i ajuta.

—Îti multumesc pentru aceasta lamurire. Fii bun si mai explica-mi un lucru.

Ai spus mai înainte ca atunci când un calugar isihast îl citeste pe Sfântul Hrisostom, îl întelege pe acesta ca Parinte neptic. De ce atunci noi îi vedem doar ca Parinti sociali, straini de acest fel de viata launtrica?

— Aceasta se întâmpla pentru ca Sfântul Duh nu lucreaza din belsug înlauntrul nostru. Sfintele Scripturi si operele Sfintilor Parinti au fost scrise sub inspiratia Sfântului Duh. Si de aceea ei sunt interpretati si întelesi numai prin lucrarea Sa. Cel ce gândeste asemeni Sfintilor Parinti, cel ce are Sfântul Duh, citindu-i pe oricare din ei si orice scriere a lor, simte isihastul, simte pe cel ce L-a cunoscut pe Domnul în Sfântul Duh. Sfintii sunt recunoscuti doar de Sfinti, pentru ca ei au acelasi fel de viata, aceleasi trairi si aceleasi feluri de a se exprima. Ei înteleg harul ce lucreaza într-un Sfânt Parinte doar prin felul în care se exprima. Un om, care a ajuns la vederea lui Dumnezeu, spre exemplu, citind rugaciunile Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, întelege imediat ca acesta, desi nu o spune deschis, a vazut Lumina necreata. Când, într-un fel sau altul, sociologii sau filosofii, fara a fi calauziti de Sfântul Duh, studiaza scrierile Sfintilor Parinti, le împart si le despart. Si parerea mea este ca aceasta practica, de a folosi izolat si înafara duhului ascetic citatele din Sfintii Parinti, pentru a sustine gândirea noastra decazuta si egoista este cea mai mare erezie. Scotându-i pe Sfintii Parinti în afara duhului ascetic, îi dividem. Si fiecare diviziune este o schimbare în rau. Toti ereticii au facut acest lucru. Au folosit citate fara sa le înteleaga, fara sa fie în stare a le interpreta corect. Ar trebui, de aceea sa încercam sa împlinim ceea ce dorim cu totii în zilele noastre – „întoarcerea la Sfintii Parinti” – nu numai prin studierea scrierilor ci si prin stradania de urma viata lor. Aceasta înseamna a trai în Sfânta Biserica, cu Sfintele Taine si cu sfintele virtuti, a alunga egoismul si a începe sa traim ca persoane, ca adevarate madulare ale lui Hristos.

În acel moment, un ucenic ne-a întrerupt întrebând ce-ar putea sa-mi ofere.

Gheron a fost absorbit complet de discutie uitând sa respecte ospitalitatea specifica monahilor. Acestia îti ofera ceva în semn de bun venit, astfel încât sa binecuvântezi acel dar, si sa primesti în acelasi timp binecuvântarea chiliei lor. Discutia noastra, însa, a fost atât de captivanta, încât el a uitat complet de acest lucru.

—Da, adu ceva pentru oaspetele nostru…

—Ce sa aduc, Gheron? Rahat, dulceata sau altceva? Dupa ce a dat poruncile cuvenite, Gheron a început sa-si laude ucenicul.

— Nu merit sa am asemenea ucenici. Dar Domnul a avut mila de mine, pentru pacatele mele si mi-a trimis îngeri. Eu nu am ucenici, ci îngeri sa ma slujeasca. Cum as putea sa-I multumesc lui Dumnezeu? Mai ales acest ucenic care tocmai a venit! Are gândirea unui prunc, si acest lucru este de neaparata trebuinta pentru lucrarea rugaciunii mintii, despre care vorbim. Sfintii Parinti învata ca daca cineva vrea sa se mântuiasca, trebuie sa devina ori nebun („suntem nebuni pentru Hristos” – 1 Corinteni 4, 10) ori prunc („De nu va veti întoarce si nu veti fi precum pruncii, nu veti intra în împaratia cerurilor” – Matei 18, 3). Toti, chiar daca am cazut în cele mai mari pacate, putem atinge, prin harul Sfântului Duh, pruncia duhovniceasca si sufletul copilului de dinainte de pacat. Legea vietii duhovnicesti este opusa legii trupului. Traind viata trupeasca omul devine batrân putin câte putin, în timp ce în viata duhovniceasca, omul desi batrân din cauza pacatelor, ajunge din nou tânar, copil chiar.

Ucenicul aduse pe o tava rahat si putina apa. Am luat paharul în mâini, am cerut binecuvântare de la Gheron si am spus:

—Roaga-te pentru mine ca sa devin un prunc sau un nebun.

Exista momente în viata când nu esti în stare sa-ti pui o dorinta, pentru ca vorbele ti se opresc. Atunci simti nevoia sa te exprimi doar prin rugaciuni si binecuvântari. Traiesti aceasta numai în Sfântul Munte si de aceea nu te rogi ci ceri sa se roage pentru tine.

—Binecuvântati!

—Domnul! raspund ei.

Nu spun nici buna dimineata nici buna ziua nici noapte buna. Singurele urari sunt, în fapt: buna rabdare, buna veghere, bun rai, buna vrere, buna partasie cu Dumnezeu…

Când am spus „binecuvânteaza” si am mâncat rahatul dulce mi-am spus în sine: Sa traiesti multi ani, Gheron. Sa traiesti pentru ca si noi, pacatosii, sa traim.

S-S-a lasat o tacere adânca. Am înteles ca Gheron rostea rugaciunea lui Iisus. Avea o astfel de atitudine încât era evident ca fusese rapit de Dumnezeu. Mi-era greu sa vorbesc, dar trebuia.

— Gheron, da-mi voie sa te întrerup continuând discutia. Stiu ca într-un fel, prezenta mea este ciudata în linistea aceasta. Sunt un parazit care va face viata grea si…

— Nu, nu, nu spune asta, pentru ca te primim ca pe fratele nostru care traieste în lume, ce duce lupta cea buna, având har de la Dumnezeu.

—Cum se poate compara harul pe care-l avem noi cu harul vostru?

— Chiar si asa, ai mai mult har decât noi, pentru ca „unde s-a înmultit pacatul, acolo a prisosit si harul” (Romani 5, 20). Dumnezeu trimite mai multa mila pentru a te tine în dragostea Lui, te iubeste mai mult.

— Primesc aceasta ca pe o expresie a smereniei tale – am raspuns, fiind coplesit de atâta dragoste si smerenie. As vrea sa continui, totusi, pentru ca doresc sa obtin cât mai multe roade din orice clipa. Vorbeai de încalzirea inimii, spunând ca acest lucru îl obtii gândindu-te la iad, la rai si la pacatoseniei noastra. Nu creeaza, totusi probleme? Ai spus mai devreme ca rugaciunea noastra ar trebui eliberata de imaginatie, iar mintea noastra ar trebui sa fie fara forma. Dar aceste imagini nu tulbura rugaciunea curata…

— În primul rând as vrea sa îti dai seama ca aceste gânduri nu sunt…simple gânduri. Nu este vorba de imaginatie, ci de lucrarea mintii. Noi nu gândim doar, noi traim. De exemplu, gândindu-ma odata la iad pentru câteva minute – acesta este locul potrivit mie, datorita nenumaratelor mele pacate – m-am gasit în acel întuneric înfricosator! Am trait durerea insuportabila si chinul inexprimabil. Dupa ce mi-am revenit din acea stare, toata chilia mirosea îngrozitor. Nu poti întelege mirosul iadului si suferinta condamnatului… Am înteles atunci mai mult ca niciodata ca eram în prezenta unui staret sfânt care-si tine mintea în iad. L-am lasat sa continue fara cel mai mic comentariu.

— Încalzirea inimii prin aceste gânduri este facuta înainte de rugaciune.

Caci îndata ce inima începe sa se roage dupa ce a fost încalzita, orice gând, oricât de îndepartat cu privire la aceste lucruri este interzis, încercând sa ne fixam mintea si inima doar pe cuvintele rugaciunii lui Iisus. In acest fel ajungem la starea mintii eliberata de imaginatie, despre care Sfintii Parinti au vorbit atât, adica, mintea sa fie „libera de orice forma si de orice imaginari”.

Rugaciunea este o lupta. Întareste razboiul credinciosului împotriva diavolului, dar este ea însasi o lupta dureroasa si sângeroasa. Tot efortul nostru trebuie sa fie de a ne concentra mintea pe cuvintele rugaciunii lui Iisus. Aceasta trebuie sa devina surda si muta la orice gând, bun sau rau, pe care vicleanul ni-l aduce. Nu avem voie sa ascultam gândurile ce vin dinafara sau sa le raspundem.

Trebuie sa le ignoram complet si sa nu conversam cu ele. Astfel ar trebui sa cautam în orice fel mutenia completa a mintii noastre, pentru ca numai cu aceasta lucrare ne putem pastra sufletul în pace, astfel ca rugaciunea lui Iisus sa poata efectiv lucra. Se stie ca gândurile noastre înainteaza din minte în inima tulburându-o. Mintea tulburata tulbura si inima. Precum vântul ridica valurile pe mare, la fel vântul gândurilor ridica valuri în suflet. De aceea este necesara atentia pentru rugaciune. De aceea Parintii învata în acelasi timp despre rugaciune si despre trezvie. Trezvia pastreaza mintea într-o stare continua de veghe si pregatire, rugaciunea aducând peste ea har dumnezeisc.

Pentru acest scop folosim diferite cai.

Înainte sa începem lucrarea sfânta a rugaciunii lui Iisus, sa ne amintim ca în timp ce noi ne rugam se cere de la noi dorinta fierbinte, perseverenta în nadejde, mult zel si rabdare imensa, dimpreuna cu credinta în dragostea lui Dumnezeu.

Începem cu „Binecuvântat este Dumnezeul nostru”. Rostim „Împarate ceresc…”, Trisaghionul, apoi Psalmul 50, psalmul de umilinta cu pocainta si parere de rau, urmat imediat de „Crez”. Dupa aceea ne straduim sa ne concentram mintea cu ajutorul tacerii si linistii. Ne încalzim inima cu diferite gânduri lipsite de imaginatie, dupa cum am spus mai înainte, si dupa ce s-a încalzit – poate dupa ce s-au varsat si lacrimi, începem rugaciunea lui Iisus.

Rostim cuvintele încet si încercam sa ne împiedicam mintea sa fuga.

Cuvintele trebuie sa vina unul dupa altul, fara interventia altor gânduri si întâmplari. Dupa „miluieste-ma” trebuie sa spunem imediat „Doamne Iisuse Hristoase” astfel încât sa formam un zid care sa împiedice patrunderea diavolului.

Trebuie sa stii ca diavolul va încerca sa sparga unitatea cuvintelor cu orice pret si sa patrunda în minte si în inima. Va încerca sa faca doar o mica deschizatura pentru a putea arunca un gând care sa faca zadarnica toata aceasta sfânta straduinta. Nu trebuie sa-l lasam sa intre. Putem spune rugaciunea lui Iisus cu voce tare, astfel încât sa o auda si urechile, pentru ca aceasta ajuta mintea sa se concentreze mai mult. O alta cale este sa rostim rugaciunea în minte si în inima foarte încet, sa stam putin dupa „miluieste-ma”, pâna când atentia noastra începe sa slabeasca si sa o luam din nou de la început. Daca în timp ce ne încalzim inima, ne gândim la pacatosenia noastra, parintii recomanda sa adaugam cuvântul „pacatos”: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”.

Cuvântul ar trebui apasat, pentru a-l simti mai bine. Totusi pentru ca mintea poate obosi daca recita rugaciunea lui Iisus în întregime, putem sa o scurtam: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma”, sau „Doamne miluieste-ma”, sau „Doamne Iisuse”. Pe masura ce crestinul progreseaza în lucrarea rugaciunii lui Iisus, poate împutina cuvintele. Poate chiar insista, uneori, pe cuvântul „Iisus” pe care-l rosteste repetat (Iisuse, Iisuse, Iisuse, Iisuse al meu) – valuri de liniste si bucurie putând rasari din el. Ar trebui sa pastreze aceasta dulceata si sa nu opreasca rugaciunea, chiar daca regula lui obisnuita de rugaciune s-a terminat. Trebuie sa mareasca si sa pastreze aceasta caldura a inimii sale si sa se foloseasca de acest dar al lui Dumnezeu! Pentru ca este un mare dar pe care Dumnezeu i-l trimite de sus.

Caldura inimii ajuta mintea sa fie propriu-zis fixata pe cuvintele rugaciunii lui Iisus, sa coboare în inima si sa ramâna acolo. Daca cineva vrea sa petreaca toata ziua în rugaciune, trebuie sa urmeze sfaturile Sfintilor Parinti. O ora sa se roage, o ora sa citeasca si apoi sa petreaca alta ora în rugaciune. De asemenea, ar trebui sa încerce sa rosteasca rugaciunea lui Iisus si atunci când lucreaza cu mâinile.

… Mai mult, pozitia potrivita a corpului ajuta si ea pe atletul rugaciunii lui Iisus. Parintii recomanda ca atunci când se roaga timp îndelungat, sa sada pe un scaunel, sa închida ochii sau sa-i fixeze pe un anume punct, de preferinta pe pieptul sau, unde este inima. Sfântul Grigorie Palama da exemplul Profetului Ilie, care dupa cum spune Scriptura, „s-a suit în vârful Carmelului si s-a aplecat la pamânt pâna a atins genunchii cu fata sa”, si în acest fel, a venit sfârsitul secetei. Si în scurt timp „cerul s-a întunecat de nori si s-a pornit vijelie si ploaie mare” (3 Regi 18, 42- 45). Într-adevar, fiul meu, Profetul „a deschis cerurile”, rugându-se în aceasta pozitie. În acelasi fel deschidem si noi cerurile si izvoarele harului dumnezeiesc coboara în inimile noastre uscate.

Am citit mai târziu acest pasaj din Sfântul Grigorie Palama, pe care l-a mentionat Gheron. Filosoful Varlaam obisnuia sa numeasca isihastii, ironic, „omphalopsychoi” (cei ce au suflet în buric) iar Sfântul si de Dumnezeu-purtatorul Grigorie, explicându-le pozitia si lucrarea, i-a raspuns: „pâna si Ilie însusi care a fost desavârsit în vederea lui Dumnezeu, proptindu-si capul pe genunchi si adunându-si mintea în sine însusi si în Dumnezeu, cu mare efort a facut sa înceteze seceta ce dura de ani de zile”. Sfântul, care L-a vazut pe Dumnezeu, recomanda ca metoda ajutatoare, aceea a fixarii privirii: „Nu-ti lasa privirea sa hoinareasca ci fixeaz-o pe piept, si în aceasta pozitie a corpului, aduna-ti în inima puterea mintii, ce este împrastiata privind în alta parte.” Si locul, a continuat Gheron, joaca un rol important. Trebuie sa fie linistit si sa nu aduca tulburari dinafara. De asemenea trebuie sa se tina seama de timpul potrivit. Dupa munca de fiecare zi, mintea este de obicei încarcata cu multe lucruri, de aceea Parintii spun ca rugaciunea mintii ar trebui sa se faca o ora sau doua mai ales dimineata, înainte de rasarit, când mintea se odihneste si este netulburata si trupul s-a odihnit si el. În acest fel putem culege multe roade.

— Gheron, când mintea este tulburata, si acest lucru se întâmpla de multe ori – ce metoda putem folosi ca sa o îndrumam?

— Sunt, din multe motive, zile si ore sterpe, care fac lucrarea rugaciunii mintii dificila. Lucrarea rugaciunii lui Iisus devine atunci cu adevarat obositoare si grea. Dar daca staruim, harul lui Dumnezeu ne ajuta sa regasim rugaciunea si sa mergem mai departe, fara sovaiala, spre îndumnezeirea noastra în har. O sa-ti spun câteva cai care ne ajuta sa învingem aceste ceasuri si aceste zile obositoare.

Întâi, nu trebuie sa ne pierdem cu nici un chip curajul. Apoi, în aceste ceasuri trebuie sa ne rugam mai ales cu buzele. Este poate un privilegiu al oamenilor perseverenti, al celor plini de har, sa fie în stare sa-si tina mintea cu usurinta pe cuvintele rugaciunii si sa se roage netulburat. Noi, cei slabi si pacatosi, fiind plini de patimi trebuie sa facem mari eforturi si chiar sa varsam sânge. Când ne dam seama ca mintea noastra este tulburata si împrastiata necontenit, trebuie sa cerem ajutor de la Dumnezeu.

Când vârtejul gândurilor si oboselii ne cuprinde, ar trebui si noi sa facem precum apostolul Petru care atunci când a vazut vântul puternic si a început sa se scufunde, a strigat „Doamne, scapa-ma!” (Matei 14, 30). Si ce i s-a întâmplat lui ni se va întâmpla si noua: „Iar Iisus, întinzând îndata mâna l-a apucat” (Matei 14, 31).

Adica, dupa o rugaciune arzatoare, cu ajutorul lui Dumnezeu, toate aceste imagini care vin sa tulbure mintea vor fi îndepartate, nevazut mistuite în flacari prin numele lui Hristos. Repet în aceste cazuri nu trebuie sa ne pierdem firea, ci trebuie sa mergem mai departe opunând rezistenta. Si rezistenta noastra trebuie sa fie la fel de puternica precum atacul celui rau.

În plus, în timpul rugaciunii, nu trebuie sa primim nici gândurile bune pentru ca în acel timp, chiar si gândurile bune stârnesc mintea, si aceasta fiind stârnita, le accepta si pe cele patimase. Gândurile bune din timpul rugaciunii, deschid calea diavolului sa intre triumfator si sa întrerupa lucrarea sfânta a rugaciunii. Atunci cadem în adulter duhovnicesc, Sfintii Parinti spunând ca atunci când mintea se îndeparteaza de amintirea lui Dumnezeu si hoinareste fara tinta în timpul rugaciunii lui Iisus, cade în adulter. Îl înseala si se leapada de Dumnezeu. Exista vreun pacat mai mare decât înselarea si lepadarea de preadulcele Iisus, mai ales când este facuta de dragul vicleanului dusman care uraste binele? Daca noi nu putem tine mintea sa nu se împrastie, lupta noastra va deveni tot mai dificila. Corabia, fiule, poate naviga pe mare ori cu pânze, atunci când bate vântul, ori cu vâsle, când nu este vânt. La fel se întâmpla si cu rugaciunea, merge bine când caldura harului lui Hristos este înlauntrul nostru. Iar în absenta lui avem nevoie de vâsle, adica este nevoie de o straduinta mai mare.

Trebuie, apoi, sa ne refugiem în studiul Sfintilor Parinti. Se cuvine sa citim scrieri ale lor care vor aduna mintea. Daca, în timp ce citim simtim remuscari, putem sa ne oprim din studiu si sa începem rugaciunea lui Iisus. În acest fel ajungem sa întelegem ce s-a spus: ca trebuie sa citim cartile cu inima si nu cu ratiunea seaca. Trebuie sa citim carti ce au fost scrise cu inima si pot fi citite, cu bucurie, de inima. Cititul si rugaciunea lui Iisus trebuie sa mearga împreuna. Putem sa rostim sau sa psalmodiem Psalmii Proorocului David. Este bine si sa avem alese dinainte unele tropare care aduc cainta, si care vorbesc despre dragostea lui Dumnezeu, despre pacatosenia noastra, despre a doua venire a Domnului, tropare prin care Îi cerem ajutorul. Acestea ar trebui citite, nu cântate. Sau ar trebui sa rostim diferite rugaciuni care dau nastere parerilor de rau, scrise de Sfintii Parinti, ca cea a Sfântului Isaac Sirul. Dupa cum am spus înainte, în aceste cazuri trebuie sa rostim rugaciunea lui Iisus cu buzele. Putem sa o spunem folosind si mataniile (komboschini). Desigur, în acest chip obtinem mai putine roade, însa nu trebuie sa stam niciodata fara cel putin aceasta mica bucurie. Repet, în aceste cazuri este mare nevoie de multa rabdare si de rezistenta. Gândurile care vin se pot dovedi câstig pentru noi daca le folosim pentru curatirea noastra.

—Dar cum ajuta la curatirea noastra?

— Când diavolul vede ca ne rugam si ca încercam sa ne fixam mintea pe rugaciunea lui Iisus, foloseste orice mijloc ca sa ne tulbure. Se serveste de tot, în principal de gânduri despre lucrurile care ne deranjeaza mai mult. Loveste punctul cel mai sensibil, locul care ne doare cel mai tare. Omului iubitor de placeri, îi strecoara gânduri de voluptate, celui iubitori de argint, îi aduce gânduri de zgârcenie, ambitiosului, gânduri de marire. De aceea, din gândurile care ne vin de obicei în timpul rugaciunii ne putem da seama care ne sunt punctele slabe, putem vedea necuratiile dinlauntrul nostru, existenta patimilor, si astfel ne îndreptam atentia si straduinta într-acolo.

— Gheron, iarta-ma ca intervin. Marturisesc ca nu am destula experienta în problema rugaciunii lui Iisus. Totusi, când încerc sa o rostesc, simt o puternica durere de cap si de multe ori durere în inima. Ce înseamna aceasta? Si ce ar trebui facut în aceste cazuri?

— Când credinciosul este la începutul rugaciunii lui Iisus, simte aceasta durere puternica de cap si de inima, ca parte a noii sale lupte duhovnicesti. Uneori are senzatia ca i se vor zdrobi si capul si inima, iar uneori i se pare chiar ca va muri. Durerea aceasta este ceva normal si apare datorita faptului ca mintea nu este obisnuita cu aceasta lucrare, precum si datorita pozitiei corpului. De multe ori diavolul se foloseste de aceasta stare pentru a-l face sa se opreasca din rugaciune.

Însa când simte aceasta durere în cap trebuie sa staruie. Doar când simte durere în inima trebuie sa cumpaneasca daca nu cumva a înaintat, prematur, în lucrarea sa, folosind metode care îi depasesc puterile. Se poate însa ca durerea din inima sa-l ajute, aratându-i locul unde sa-si concentreze mintea, ajungând astfel la rugaciunea netulburata.

— Ai aratat foarte pe scurt aceasta idee si de aceea as vrea sa starui putin asupra ei. De ce este necesar sa starui când mintea sufera?

— Pentru ca imediat dupa aceea, începe curatirea. Lacrimile ne dezvaluie acest lucru, pornind sa se reverse asemeni unui fluviu. Mintea începe sa se curete si sa coboare în inima, încetând atunci durerea si suferinta.

Lacrimile nu pot fi stavilite sau justificate, nici nu sunt varsate pentru a grabi acest moment. S-a oprit. Am putut vedea o lacrima mare stralucind si luminându-i fata. Involuntar, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Glasul sau blând, gândurile sale aducatoare de lumina mi-au înmuiat inima împietrita. Mi-am amintit atunci de Sfântul Arsenie despre care este scris în Pateric „Se spunea ca în toata vremea vietii sale când sedea la lucrul mâinilor lui, avea o cârpa în sân pentru a-si sterge lacrimile care picau din ochii sai si auzind Avva Pimen ca a adormit, lacramând, a zis: fericit esti, Avvo Arsenie, ca te-ai plâns pe tine în lumea aceasta. Ca acela ce nu se plânge pe sine aici, acolo se va plânge vesnic. Deci, ori aici de voie, ori acolo de munci, este cu neputinta a nu plânge”.

Ma întrerupse.

— N-ar trebui sa ne oprim din rugaciune pentru ca avem vreo durere, a spus el ca dupa un potop de lacrimi nesfârsite. Pentru ca diavolul, care este peste masura de viclean, mincinos si ticalos, ne aduce toate aceste gânduri în minte ca sa ne distruga, sa ne ucida. Atletul rugaciunii cunoaste metodele si gândurile diavolului si stie ca vrajmasul este cel ce îi sopteste: „opreste-te din rugaciune, altfel vei înnebuni sau te vei îmbolnavi de inima”. O sa-ti citesc un exemplu din Pateric: „Era un frate care, de câte ori se ridica la rugaciune, era cuprins de friguri si de fierbinteala si de dureri de cap. Si asa aflându-se, îsi spunea: «iata ca sunt bolnav pe patul mortii; asa ca ma voi scula si voi face rugaciune înainte de a muri». Deci asa gândind fratele, s-a ridicat si a facut rugaciune. Si îndata ce a sfârsit rugaciunea, s-a îndepartat si fierbinteala. Si iarasi asa gândind fratele s-a nevoit si a facut rugaciune si l-a biruit pe cel rau”. De aceea atletul rugaciunii trebuie sa nesocoteasca orice fel de durere.

— Gheron, as vrea sa-mi spui mai mult despre durerea inimii. Stiu ca Sfintii Parinti dau mare importanta acestei dureri, considerând-o a fi cea mai buna cale prin care rugaciunea lui Iisus devine lucratoare. Împartaseste-mi te rog, daca gasesti de cuviinta, câteva gânduri cu privire la aceasta durere.

— Este adevarat ceea ce ai spus. Sfintii Parinti, pentru ca aveau stiinta rugaciunii lui Iisus, sau mai degraba pentru ca traiau rugaciunea lui Iisus, au trecut prin acest stadiu si de aceea îi dau mare importanta. Aceasta durere apare la cei ce practica rugaciunea lui Iisus, mai ales la cei ce se roaga neîncetat. Parintii îi dau o asa mare importanta, pentru ca prin aceasta durere, care dovedeste ca mintea coboara în inima si se uneste cu ea prin lucrarea Sfântului Duh, prin aceasta durere deci, pacea este revarsata în suflet si în trup, puterea de întelegere a sufletului se limpezeste, dobândind astfel deosebirea gândurilor. Numai atunci putem noi discerne bine gândurile si putem întelege mersul si sfârsitul lor.

Deci un isihast, fara sa fi cazut, aparent, în nici un pacat, cunoaste perfect starea pacatosului. Aceasta este cu putinta, caci prin nevointa ajunge sa cunoasca substratul gândurilor cuiva – începutul si sfârsitul lor. În acest fel se face ca isihastul, în timp ce se roaga pentru cineva, poate sti aproape imediat în ce stare este acea persoana, pentru ca inima lui a devenit sensibila prin lucrarea rugaciunii, el însusi devenind vazator cu duhul.

Hai sa pun totusi lucrurile în ordinea lor.

Am spus mai înainte ca rugaciunea lui Iisus are ca scop unificarea omului, adica a celor trei facultati ale sufletului.

Atentia trebuie concentrata pe inima. Inima ar trebui sa fie prima care simte lucrarea rugaciunii lui Iisus. Deoarece, potrivit Sfintilor Parinti inima simte mai întâi prezenta lui Dumnezeu, prezenta harului, si apoi stârneste si mintea. Parintii au ajuns mai întâi la vederea lui Dumnezeu si apoi au vorbit de El, în asa fel încât sa ocroteasca aceasta cunoastere vie care înseamna viata. De aceea inima este cea care simte întâi caldura si dulceata prezentei Sfântului Duh. Din contra, absenta harului este manifestata prin raceala si indiferenta inimii. Repet Dumnezeu este iubit întâi cu inima si apoi cu mintea. Porunca lui Dumnezeu este clara: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toata puterea ta si din tot cugetul tau…” (Luca 10, 27).

Dupa cum stii, ratiunea nu este nesocotita de catre Biserica, dar dupa Cadere a devenit incapabila sa-l perceapa pe Dumnezeu. Însa atunci când se dezvolta sensibilitatea duhovniceasca launtrica, ratiunea este îndemnata sa-L înteleaga pe Dumnezeu. Atunci inima hotaraste daca respecta sau nu poruncile lui Dumnezeu.

Dar unirea inimii si a mintii poate fi facuta numai prin lucrarea Sfântului Duh. Primim har prin pocainta si prin pastrarea poruncilor lui Hristos. Sub înrâurirea lui, mintea gaseste inima si se unesc amândoua. Acesta este un pas important pentru dobândirea rugaciunii interioare si a îndumnezeirii. Din acest motiv inima omului trebuie sa fie „frânta”. „Inima înfrânta si smerita, Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalm 50, 17). Multi folosesc diferite metode pentru a-si coborî mintea în inima, dar noi trebuie sa accentuam faptul ca pocainta este calea cea mai sigura. Deci, când plângem pentru pacatele noastre este bine ca simtim o durere sau uneori o caldura în inima, si în general ca îi întelegem miscarea si simtirea.

Totusi acest lucru trebuie sa aiba loc treptat. Pentru ca este posibil ca fiind brusca, aceasta activitate sa dea nastere în inimile slabe si neobisnuite unei ispite foarte subtiri, care nu are consecinte serioase dar care poate opri rugaciunea. În cazul unei asemenea dureri Parintii învata sa rostim rugaciunea lui Iisus cu voce tare. În cazul în care nevoitorul are inima puternica, trebuie ca atentia sa sa fie sustinuta înlauntrul ei, chiar daca doare. Aceste lucruri însa, trebuiesc limpezite cu ajutorul unui parinte duhovnicesc. Durerea despre care vorbim este sanatoasa, naturala si mântuitoare, desi multi din cei care se nevoiesc cu rugaciunea lui Iisus cred ca s-au îmbolnavit de inima si merg sa consulte un doctor. Dar acesta nu gaseste nimic anormal deoarece durerea aceasta este durerea harului, care arata ca rugaciunea a patruns în inima si lucreaza acolo. Acesta este un pas semnificativ.

— Am auzit ca multi Sfinti au simtit rugaciunea ca devenind lucratoare în inima lor într-un anume moment si câteodata chiar ca un dar de la Dumnezeu prin mijlocirea Preacuratei Sale Maici. Este adevarat?

— Bineînteles. Multi sfinti isihasti stiu foarte bine din ce moment au simtit rugaciunea lui Iisus în inima lor. De atunci încolo, ei o rostesc necontenit. Orice altceva ar lucra, rugaciunea nu înceteaza niciodata. Cu adevarat, ei o simt ca un dar de la Preasfânta Maica a lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama, rugându-se la Nascatoarea de Dumnezeu rostind „lumineaza-mi întunericul”, a primit darul Teologiei. Trebuie spus ca iubirea pentru Nascatoarea de Dumnezeu este strâns legata de iubirea pentru Hristos. O iubim pe Nascatoarea de Dumnezeu pentru ca Îl iubim pe Hristos, sau o iubim în asa fel încât sa obtinem dragostea lui Hristos.

Parintii sunt foarte hotarâti asupra acestui punct. Sfântul Gherman, patriarh al Constantinopolului, spune: „daca n-ai fi stat tu înainte, Nascatoare de Dumnezeu, nimeni nu ar fi putut deveni om duhovnicesc…nimeni nu s-ar fi mântuit decât prin tine, Nascatoare de Dumnezeu”. Iar Sfântul Grigorie Palama spune: „Ea este hotarul dintre creat si necreat; si nimeni n-ar fi putut veni la Dumnezeu decât prin ea si prin Mijlocitorul nascut din ea; si fara ea, nici unul din darurile lui Dumnezeu nu ar fi fost date nici îngerilor nici oamenilor”. Oamenii primesc multe daruri prin mijlocirea Nascatoarei de Dumnezeu. Daca ne-a dat cel mai mare dar, pe Hristos, nu ne va da si restul? Deci, când ne rugam, ar trebui sa spunem „Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu, mântuieste-ne pe noi” si nu doar „mijloceste pentru noi”.

— Am sa ma întorc la o întrebare ce mi-a venit în gând în timp ce vorbeai despre unirea mintii cu inima. Când mintea coboara în inima, ramâne tot timpul acolo? Si daca e asa, cum poate un om sa lucreze, cum îsi poate împlini ascultarea în manastire?

— În primul rând, mintea nu este suprimata, ci este completata si se întoarce la conditia sa naturala. Este împotriva naturii sale atunci când ramâne afara de esenta ei, inima. Prin rugaciune alunga toate lucrurile straine naturii sale. Ulterior, când mintea coboara în inima, ratiunea poate fi ocupata cu alte lucruri fara sa fie îndepartata de inima. De exemplu, în timpul Sfintei Liturghii un preot lucrator al rugaciunii inimii poate fi atent la o parte a ritualului sau poate spune unui diacon sau unui alt preot ceva important pentru savârsirea Tainei, fara ca mintea lui sa-i fie separata de inima. Totusi, când ratiunea hoinareste spre gânduri pacatoase, mintea poate fi rupta complet de esenta ei. Din acest motiv un nevoitor, pentru a nu fi vatamat de gânduri în timp ce spune rugaciunea lui Iisus, le tine ocupate numarând mataniile. Poate acum ai înteles cu câta salbaticie lupta diavolul împotriva noastra.

IV. Razboiul diavolului si cum sa-i facem fata

Abia acum mi-ai dezvaluit ca diavolul lupta împotriva noastra cu înversunare. De ce ne razboieste, prin ce metode? Cum putem deosebi parerile oamenilor despre rugaciunea lui Iisus? Multi oameni sustin diferite lucruri si nu stim în ce masura acestea sunt gânduri care vin de la vrajmasul diavol. Sunt nerabdator sa-ti ascult parerea.a.

Fara sa vorbeasca, sfântul si înteleptul pustnic a luat din nou în mâini „Patericul”, l-a deschis cu miscari încete si a început sa citeasca: „L-au întrebat pe el iarasi fratii, zicând: care fapta buna, parinte, întru petreceri, are mai multa osteneala? Zis-a lor: iertati-ma, eu socotesc ca nu este alta osteneala, ca rugaciunea catre Dumnezeu. Caci totdeauna când voieste omul sa se roage, voieste vrajmasul sa-l taie pe el caci el stie ca nu se împiedica de altceva, fara numai de rugaciunea cea catre Dumnezeu. Si toata petrecerea pe care o va face omul, rabdând întru dânsa, dobândeste odihna. Iar rugaciunea pâna la suflarea cea de pe urma, are trebuinta de nevointa.” A închis cartea si a continuat.

— Sfintii Parinti învata ca omul se gaseste, daca nu întotdeauna sub stapânirea diavolilor, atunci, în orice caz, sub înrâurirea si necurmata lor vrajmasie.

Diavolii se învârtesc mereu în jurul sufletului si încearca, prin orice mijloace, sa-l faca pe cel credincios sa pacatuiasca, fie prin simturi (când obiectul pacatului este aproape), fie prin imaginatie (când acesta este departe) sau prin razvratirea carnii.

Deoarece omul este alcatuit din suflet si trup, primeste influenta diavolului si se lasa prins de el. Tacticile dusmanoase ale celui rau sunt cel mai evidente în timpul rugaciunii. Acei ce se angajeaza în acest razboi duhovnicesc vad diavolul luptând împotriva lor cu furie la fiecare pas. Îl vad folosindu-se de toate mijloacele ca sa le întoarca mintea de la Dumnezeu. Vad toate planurile viclene ale raului demon, care uraste binele si ucide omul.

Potrivit Sfântului Marcu Ascetul „când diavolul vede ca mintea se roaga în inima, atunci stârneste ispite mari si rautacioase”. Uraste de moarte oamenii, si ura lui creste atunci când vede ca ei tind sa devina îngeri prin rugaciune, si sa ocupe locul pe care el l-a avut înainte de cadere. Asculta cum descrie Sfântul Grigorie de Nyssa aceasta invidie rautacioasa a diavolului, cauzata de îndumnezeirea omului: „Demonii sunt mistuiti de invidie si gelozie când oamenii sunt gata sa atinga înrudirea cu Dumnezeu, în timp ce ei (demonii) au cazut din legatura lor cu binele”. Astfel fiecare pustnic are multe de spus despre acest razboi al diavolului.

De multe ori, vazând acest comportament, pustnicilor le e mila de el.

—Mila? Iarta-ma, dar nu pot întelege cum si de ce.

— Ei simt mila pentru el, pentru caderea lui si starea lui nenorocita. Desi a fost creat sa slujeasca si sa slaveasca pe Dumnezeu, a ajuns sa lupte împotriva lucrarii Sale dumnezeiesti si împotriva omului, pe care Dumnezeu îl iubeste atât de mult. Diavolul cauta sa distruga unitatea. El întruchipeaza spiritul distrugerii permanente si este începatorul ereziei. Dumnezeu vrea sa uneasca, el vrea sa desparta. Dumnezeu vrea sa salveze, el vrea sa distruga. Îl face pe om sa se razvrateasca împotriva lui Dumnezeu si împotriva Bisericii.

—Si unde gasesc pustnicii toata aceasta putere de a-l iubi?

— În îmbelsugatul dar al harului pe care-l au. Au atât de mult har înlauntrul lor încât ei vor sa iubeasca totul si aceasta pentru totdeauna. Inima lor a devenit încapatoare ca rezultat al izgonirii patimilor, si de aceea au o mare dorinta de a cuprinde pe toti oamenii înlauntrul ei. Asa, pustnicii curatiti iubesc Sfânta Treime, Preasfânta Maica a lui Dumnezeu, Sfintii, pacatosii, natura si animalele… Si pentru ca înca „a mai ramas loc” iubesc si pe diavol… Îl simt ca pe un duh mort care s-a îndepartat de dumnezeire, de harul datator de viata si care acum transmite moartea celor ce se apropie de el sau cauta sa o transmita celor ce lupta pentru mântuire. Sfintii nevoitori, plini de dragoste pentru Dumnezeu, se gândesc: Iadul a fost pregatit pentru diavol si îngerii sai. Cum ar putea sa nu simta mila?

— Noi ignoram gândurile diavolului, am spus, fiind în întunericul patimilor carnii, orbi din cauza felului nostru lumesc de a gândi, prinsi de el. Nu am primit din belsug harul lui Hristos, ca prin lumina lui sa putem urmari toate lucrarile viclene si ucigase ale diavolului. Poti sa ne spui – pentru ca tu vezi si lupta si zbuciumul lui – cum încearca sa distraga omul de la rugaciunea care îl duce pe om la unirea cu Dumnezeu?

— Dragul meu parinte, orice ti-as spune ar fi greu pentru tine sa întelegi.

Ceea ce spun poate parea ciudat si exagerat. Chiar si calugarii ce traiesc în lume nu pot întelege lupta calugarilor de la Sfântul Munte si razboiul salbatic al diavolului.

Îl vedem la orice pas. Îti voi spune totusi câteva lucruri, ca sa te ajut.t.

Am întepenit, nemiscat, cu ochii larg deschisi si cu urechile pregatite sa asculte cu atentie întelepciunea staretului si sa învete planurile viclene si complicate ale diavolului. Fara sa dea impresia ca orice spune era din experienta personala, Gheron a început sa-mi vorbeasca despre tacticile diavolului împotriva acelora care sunt atrasi de rugaciunea lui Iisus.

— Când ne pregatim pentru rugaciune, diavolul, în acelasi timp, se pregateste de lupta si ataca. Atletul rugaciunii trebuie sa fie constient de aceasta astfel încât el nu va fi surprins când sufera primul atac brusc al diavolului si mai târziu incursiunile lui îndraznete – când va arunca spre cel ce se roaga toate munitiile ce le are la dispozitie. (În timp ce pustnicul vorbea am avut senzatia ca ma aflu în fata unui general experimentat în razboiul duhovnicesc, care a repurtat multe victorii glorioase si care a fost încoronat cu multi lauri). El îl determina sa se angajeze si în alte activitati sociale. Apoi aduce întâmplari, diferite persoane, situatii…

— As vrea sa ascult unele metode pe care noi, traind în lume, nu le cunoastem. Da-mi voie sa-ti marturisesc ceva. M-ai facut, acum, sa urasc diavolul sau mai degraba lucrarea lui si în acelasi timp sa-mi fie mila de el.

— Da, parinte, si noi traim aceasta zilnic. Simtim ura pentru ceea ce face, dar dragoste pentru el, care este exprimata ca durere pentru înselator! Dar, ca sa raspund întrebarii tale, voi spune urmatoarele: scopul rugaciunii lui Iisus este sa-L aduca pe Hristos Împaratul în inimile noastre, sa faca prezenta înlauntrul nostru Împaratia lui Dumnezeu, sa lumineze scânteia harului ce este acum acoperita de cenusa pacatului. Este împlinirea strigatului „vie împaratia Ta”. Totusi, cum am spus si mai înainte, acum inima este întunecata de norul pacatului si lucrarea diavolilor în ea. Pe suprafata inimii (nu înlauntrul ei, pentru ca numai energia necreata a Sfântului Duh, fiind necreata, poate fi unita cu sufletul) diavolul si-a proclamat autoritatea si stapâneste totul. Crede-ma, parinte, uneori îmi simt inima ca o gradina zoologica. Toate patimile launtrice sunt ca animale ce urla. De Dumnezeu purtatorul Grigorie Palama o descrie foarte bine: „omul, care a fost sortit sa devina fiu al lui Dumnezeu, devine un ucigas asemeni nu doar celor mai salbatice fiare ci si târâtoarelor si animalelor otravitoare, asemanându-se unui scorpion, unui sarpe, unui pui de vipera”. Prin rugaciunea lui Iisus, atunci, dupa ce mintea a asimilat preadulcele Lui nume – ne straduim ca El (Hristos) sa coboare în inima în toata slava si marirea Lui si sa alunge diavolul, care, dupa ce a acoperit harul ce-l gaseste acolo întuneca din nou sufletul cu diferitele patimi. Astfel, sufletul este luminat de prezenta lui Hristos, primind „har peste har”. Asadar, cu cât Domnul coboara mai mult în inima, cu atât diavolul dispare cu urlete si dureri pentru lupta ce a dus-o si ecourile acestor strigate sunt ispitele ce ni le aduce.

— Auzind acestea mi-am amintit de cei posedati de diavol care, imediat ce L-au vazut pe Hristos au început sa strige: „Ce ai cu noi, Fiul lui Dumnezeu” (Matei 8, 29). Mi-am amintit si de întâmplarea cu tânarul îndracit, când Domnul a spus: „Duh surd si mut, Eu îti poruncesc: Iesi din el si sa nu mai intri în el. Si racnind si zguduindu-l cu putere, duhul a iesit” (Marcu 9, 25-26). Cred ca acest lucru este legat de ceea ce ai spus mai înainte, sau ma însel? — Da, ai dreptate. Dar mai sunt si alte întâmplari care îl dau în vileag. Când Domnul a coborât în Iad, a eliberat dreptii ce au crezut în El. În slujbele Bisericii, suferinta Iadului este viu reprezentata: „Astazi iadul geme si striga tare: ar fi fost mai bine pentru mine sa nu fi primit pe Fiul Mariei, pentru ca El a venit la mine si mi-a zdrobit puterea; El mi-a zdrobit portile de arama… Sunt lipsit de acei ce miau fost supusi odata; în taria mea i-am înghitit, dar acum îi arunc afara. Cel ce a fost rastignit a golit mormintele” (Triod). În fond, n-a spus Hristos însusi: „Cum poate cineva sa intre în casa celui tare si sa-i jefuiasca lucrurile, daca nu va lega întâi pe cel tare si pe urma sa-i prade casa?” (Matei 12, 29). Adica, coborârea lui Hristos în inima, unde lucreaza acum diavolul, este legata de fuga si de înlantuirea lui (a diavolului). Este apoi normal pentru el sa urle, sa strige si sa racneasca.

Domnul a venit „sa strice lucrurile diavolului” (1 Ioan 3, 8). În Psalmul 103 se spun urmatoarele despre fiarele padurii: „Rasarit-a soarele si s-au adunat si în culcusurile lor se vor culca”; Parintii neptici învata ca, precum la rasaritul soarelui, fiarele se ascund în pesteri si între stânci, în culcusurile lor, în acelasi fel diavolii fug si se ascund când Soarele harului rasare în inima noastra.

— Daca diavolul este stapânit, este normal ca el sa ramâna tacut.

— De fapt, se întâmpla exact invers. El uraste omul chiar mai mult si continua sa-l atace dinafara inimii spre a obtine victoria asupra credinciosului prin toate mijloacele, pentru ca apoi sa se reîntoarca în inima atunci când harul lui Dumnezeu este ascuns. „Atunci se duce si ia cu sine alte sapte duhuri mai rele decât el” sa lupte (Matei 12, 45). Întregul sens al ispitelor este evident tocmai în acest punct. Imaginatia este cea mai vicleana arma a diavolului: sa imagineze trecutul si viitorul, sa imagineze lucrarile bune, sa le imagineze pe cele rele.e.

Multime de gânduri vin si preocupa mintea, încât aceasta înceteaza sa mediteze la numele lui Iisus. Diavolul încearca sa-l faca pe om sa nu mai arate interes pentru Dumnezeu si sa nu-si mai exprime dragostea. În primul rând îl îndupleca sa cheme în minte tot felul de greseli ce le-a comis în viata lui, în trecutul îndepartat si în cel apropiat. Sfintii Parinti spun ca razboiul este de obicei la fel de salbatic cum au fost patimile înainte. Pentru fiecare placere el trebuie sa plateasca la fel de multa durere.

Exista o legatura strânsa între placere si durere în viata ascetica a Parintilor.

Placerea a adus si caderea si durerea; si tocmai aceasta durere este cea care restaureaza omul pâna la starea lui originara si îl vindeca. Astfel, omul sufera mult.

El plateste pentru fiecare gând rau si placere masura proportionala de suferinta, astfel încât sa se creeze un echilibru. Întâmplari petrecute cu multi ani în urma si pentru care a simtit placere, fiind uitate între timp, apar acum cu toata taria si marimea lor. El poate ajunge chiar la dezgust si deznadejde. Peste atletul rugaciunii vin gânduri de hula, a continuat mult încercatul staret. Necredinta în marile chestiuni de credinta, precum dumnezeirea lui Hristos si curatia Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si a sfintilor, etc. De multe ori aceste gânduri sunt exprimate în timpul rugaciunii fara ca luptatorul sa vrea sau sa stie acest lucru.

Alte ori vine duhul trândaviei; sau gândul staruitor sa lase locul acela si sa plece de la Batrânul sau cu gândul ca altcineva este mai bun decât el. De multe ori creste înlauntrul lui o ura salbatica împotriva Batrânului sau. Exista cazuri când ucenicul vine la Batrânul sau si îi spune, în lacrimi si cu suspine: „Nu pot sa explic aceasta dar îti voi spune cum simt: Te urasc. Nu vreau sa te vad. Cu cât te vad mai mult cu atât ma cuprinde o razvratire groaznica”. De multe ori vine si somnul sa întrerupa rugaciunea. Sunt înca multe ispite dar am sa starui doar asupra acestora.

— O, cum îndura nevoitorii atâta suferinta! Cum pot ei suporta un asa atac salbatic? am întrebat. Spune-mi, Gheron. Parintele era afundat într-o tacere adânca. Cine stie câte lupte chinuitoare a îndurat? Cine stie ce ispite?

—Gheron, nu te opri. Spune-mi în ce fel le putem face fata.

— În acest caz este nevoie de multa rabdare, îndurare si curaj. Mai ales curaj. Atletul rugaciunii trebuie sa nu se lase clatinat. Trebuie sa opuna imaginatiei chemarea numelui lui Iisus si sa fie concentrat în cuvintele rugaciunii lui Iisus. Nu trebuie sa se gândeasca la nimic în timpul rugaciunii, nici la lucruri bune nici la rele. Când simte durere trebuie sa aiba siguranta, cum am spus mai sus, ca a început tratamentul. „Femeia, când e sa nasca, se întristeaza, fiindca a sosit ceasul ei; dar dupa ce a nascut copilul nu-si mai aduce aminte de durere, pentru bucuria ca s-a nascut om în lume” (Ioan 16, 21). La fel se întâmpla aici. Prin durere este creat un om nou, se naste o viata noua: viata în Hristos. Precum spun Parintii de Dumnezeu purtatori, trebuie sa dispretuim gândurile de hula. Doar în acest fel dispar. Gândurile hulitoare sunt aduse de diavol – ele nu sunt ale noastre. Aici putem spune ca este aratat cuvântul Domnului: „Nu poti sluji lui Dumnezeu si lui Mamona” (Matei 6, 24), adica mintea nu poate face doua lucruri deodata. Nu poate fi îndulcita de nectarul preadulce al rugaciunii lui Iisus pe de o parte si pe de alta parte, în timp ce se roaga sa se îndoiasca de puterea rugaciunii sau de adevarurile dogmatice. Cele din urma vin din atacul diavolului. Atunci trebuie a-i arata dispret, iar daca hulele ne vin în minte necontenit, este neaparat trebuitoare marturisirea la duhovnic. Atunci hulele dispar imediat. Mai mult, la fel se întâmpla si cu gândurile staruitoare. Un gând ce persista mai ales în timpul rugaciunii, trebuie marturisit.

Astfel, diavolul ce se ascunde sub el dispare imediat ca sarpele când ridicam piatra.a.

O straduinta deosebita este necesara în cazul somnului. Aici, pe Muntele Athos exista multi parinti ce si-au facut un scaun cu un picior, iar când adorm cad la pamânt si asa se trezesc. De fapt ei lupta împotriva diavolului si nu împotriva trupului lor. Am cunoscut si un calugar ce avea un vas plin cu apa în chilia lui pe care îl purta dintr-o parte într-alta a camerei atunci când era somnoros, luptând în acest fel împotriva duhului celui rau al somnului.

Atletul rugaciunii trebuie sa-si vada Batrânul „în chipul lui Hristos”, ca un alt Moise. Si prin puterea Batrânului si prin rugaciunile sale este scos din robia Egiptului si este mântuit de tirania lui Faraon, care sunt patimile. Ucenicul trebuie sa treaca cu vederea slabiciunea Batrânului sau, pe care diavolul o exagereaza, punând înaintea ochilor sai doar dragostea pentru Dumnezeu si trasaturile bune pe care povatuitorul lui le are. Si daca din întâmplare îsi da seama ca Batrânul sau are multe pacate si patimi, chiar si atunci trebuie sa se fereasca sa-l judece, vazându-le ca propriile lui pacate si varsând lacrimi îmbelsugate pentru ele. Sfântul Simeon Noul Teolog descrie aceasta atitudine. „Daca vietuiesti într-o manastire, nu trebuie sa vrei niciodata sa fi împotriva parintelui tau duhovnic, care te-a tuns, chiar daca îl vezi pe el facând adulter sau îmbatându-se si crezi ca treburile manastirii sunt prost conduse; chiar daca esti batut si dispretuit de el si înduri multe alte chinuri. Nu sedea cu cei ce îl vorbesc de rau, nici sa umbli cu cei ce cugeta rautati împotriva lui. Sufera-l pâna la sfârsit fara sa cercetezi vreuna din greselile lui. Ci aseaza-ti în inima lucrurile bune pe care vezi ca le face si straduieste-te sa ti le amintesti doar pe acelea; da vina pe tine însuti pentru toate lucrurile nepotrivite sau gresite pe care vezi ca le face sau le spune, si vezi-le ca pe propriile tale pacate, si pocaieste-te pentru ele cu lacrimi, luându-l pe el drept sfânt si cerându-i binecuvântare”. Astfel trebuie sa faca atletul rugaciunii, pentru a se pazi sa-si judece Batrânul. Caci altfel pierde ascultarea si smerenia, o data cu ele pierzându-si însasi mântuirea. Atletul rugaciunii trebuie sa opuna fugii si trândaviei, refuzul persistent si multa rabdare; rabdarea este trebuincioasa si atunci când înfrunti atacurile personale.

—Atacuri personale! Ce vrei sa spui?

— Aici, da-mi voie sa nu merg mai departe, pentru ca nu ma poti întelege.

Ar putea sa ti se para ciudat, pentru ca nu cunosti viata ascetica.

— Gheron, vreau sa învat. Te implor, în numele lui Iisus Hristos, învata-ma.a.

Acum, ca te-am gasit, nu vreau sa pierd sansa de a învata. Spune-mi. I-am înteles dealtfel greutatea. Ce putea el sa ne spuna noua, care suntem acoperiti cu vesmântul pielii – al rationarii?

— Nu-ti voi spune multe lucruri, doar câteva. Voci, hohote de râs, un zgomot mare înafara chiliei, ca si cum ar fi adunata o multime de oameni. Si aceasta se întâmpla pentru ca el (diavolul) sa-ti poata distrage atentia de la rugaciunea lui Iisus. De multe ori diavolul însusi, se apropie de tine. În astfel de cazuri simti o frica teribila. Sufletul si trupul îti sunt cuprinse de o durere mare. Nu se compara nici pe departe cu frica ce o simtim în prezenta criminalilor. Pentru ca însusi iadul se apropie. Ca sa-l intimideze pe nevoitor, diavolul ia forma diferitor animale. În viata sfântului Sava se spune ca diavolul s-a prefacut în serpi, în scorpioni, în leu, etc. „Odata, odihnindu-se dupa osteneala, la miezul noptii, s-a închipuit diavolul în multime de serpi si scorpii, venind asupra lui spre a-l înfricosa… Dupa câteva zile iarasi s-a închipuit diavolul în chipul unui leu înfricosat si s-a repezit la sfânt, vrând sa-l sfâsie si, apropiindu-se se da înapoi; apoi iarasi se repezea si iarasi se da înapoi.” Uneori diavolii apar tinând foc în mâini si ameninta sa-l arda pe atletul rugaciunii lui Iisus, dupa cum spune Sfântul Simeon: „Iar ei neîndraznind sa ma atinga, sau sa se apropie de mine, stateau departe si pareau sa se teama de mine. Si ca tinând foc în mâini, ma amenintau sa ma arda si strigau cu putere si faceau zgomot”.

Alteori totusi, în timp ce atletul repeta rugaciunea lui Iisus sezând pe scaunel, simte doua mâini gata sa-l sugrume. Au o strânsoare puternica si nu-l lasa sa continue rugaciunea. Desi începe rugaciunea lui Iisus, nu poate continua dupa cuvântul „Doamne”. Îi este foarte greu sa înceapa cuvântul mântuitor „Iisuse”. Se bâlbâie I, I, I, Iis, Iis, Iisu… Dar imediat ce a pronuntat cu mare efort întregul cuvânt, diavolul dispare. Alti calugari, venind dintr-o multime de manastiri, îmi marturisesc ca diavolul purcede chiar la atacuri „în masa”, pentru ca sa-i intimideze si sa-i sperie, mai ales în timp ce se pregatesc pentru o priveghere.

—Ce înseamna atac „în masa”?

— Înseamna ca el ataca doi, cinci, zece calugari în acelasi timp, încercând sa-i sugrume, sau sa le faca alt rau. Un monah s-a speriat într-un asa hal, încât si-a parasit chilia si a asteptat lânga usa Batrânului sau, speriat si îngrozit, pâna ce s-a trezit.

Din acest motiv oamenii din lume nu sunt în stare sa înteleaga importanta privegherii. Privegherea arde vicleanul diavol, distrugându-l. Diavolul face atunci tot posibilul ca privegherea sa nu mai poata fi plinita, caci stie ca urmeaza sa fie înfrânt prin rugaciunile din timpul noptii. Si stârneste gânduri în oameni pentru a împiedica purtarea de grija fata de priveghere. De aceea îti cer sa nu treci cu vederea aceasta lucrare acolo unde locuiesti. Privegheaza, deoarece în acest chip diavolul este rusinat.

—Noi suntem atât de pacatosi, Gheron, încât nu simtim acest atac trupesc al diavolului. Daca ne stapâneste, de ce ne-ar ataca? Suntem atât de pacatosi.i.

—Îmi dai voie sa fac o mica observatie?

— Bineînteles, am spus. Nu ai doar permisiunea ci si rugamintea mea de a o face.

— N-ar trebui sa gândesti în acest fel – ca esti pacatos si ca diavolul nu se lupta cu tine în persoana – pentru ca este un gând înselator. Diavolul l-ar putea folosi împotriva ta.

—Cum asa?

— Când spui ca esti nevrednic sa fi luptat personal de diavol din cauza pacatelor tale, diavolul aude acest lucru si, când din întâmplare faci ceva bun – de exemplu când lucrezi o virtute – atunci îti poate aparea, dându-ti impresia (pentru ca l-ai vazut) ca esti cineva important, ducându-te la mândrie si slava desarta.

M-am aplecat repede, i-am luat mâna si înainte sa-si dea seama, i-am sarutat-o cu dragoste si respect; cu respect pentru întelepciunea duhovniceasca pe care o avea si pe care a dobândit-o dupa multi ani de razboi duhovnicesc.

— De multe ori, a continuat, diavolul apare si vorbeste cu atletul rugaciunii.i.

Îl provoaca si încearca sa deschida un dialog cu el. Uneori îl învinovateste, alteori îl lauda, uneori îl ia peste picior, alteori interpreteaza anumite fapte gresit. Cel lipsit de experienta în aceasta lupta duhovniceasca începe sa vorbeasca cu diavolul si raspunde la întrebarile si la momelile lui. Dar aceasta este o greseala, mai ales la începatori, pentru ca cei fara experienta în aceste situatii sunt învinsi chiar daca pare ca diavolul este pus pe fuga de replicile lor. Ramân însa confuzia si teama.

Mai târziu când îsi amintesc aceasta întâlnire si tot ceea ce s-a spus, vor fi cutremurati si tulburati. Parintii învata ca cei ce nu au experienta si puterea necesara, sa nu raspunda. Ei trebuie sa fie indiferenti la vrajmasul diavol si sa-l dispretuiasca. La fel trebuie sa faca si în razboiul împotriva gândurilor. Astfel dispretul împotriva diavolului si staruinta în rugaciunea lui Iisus, sunt cele mai importante arme.

Apoi, dupa o pauza, a continuat.

— Avem nevoie sa staruim în rugaciunea lui Iisus în timpul acestor ispite si în general avem nevoie sa ramânem într-o stare de rugaciune. Când spun „stare de rugaciune” ma gândesc si la postul cu chibzuiala, priveghere, strâmtorarea trupului, tacere – toate acestea ducând la smerenie. Însa toate acestea trebuiesc facute cu binecuvântarea duhovnicului.

— De ce este nevointa trupului (postirea, privegherea, tacerea, metaniile) asa de strâns legata de rugaciune si considerata o stare de rugaciune?

— Trupul participa la lucrarea rugaciunii. Pentru ca si trupul va primi har, trebuie sa lupte. Ba mai mult, ajungem la starea necesara pentru a primi har prin nevointa si suferinta. Ca sa sprijine acest punct de vedere, Sfântul Grigorie Palama se refera la taina preotiei. În taina preotiei, harul dumnezeiesc este împartasit viitorului diacon, sau preot, sau episcop „nu doar prin rugaciune, adica noetic, ci si prin colaborarea trupului, adica prin punerea mâinilor”. Arhiereul nu se roaga doar ca sa vina harul dumnezeiesc si datator de viata, ci îsi pune si mâna pe capul aceluia ce este rânduit a fi hirototnit. Acelasi lucru se întâmpla cu rugaciunea lui Iisus. Nu este îndeajuns sa o rostesti noetic (cu mintea) ca sa primesti har, ci trebuie sa colaboreze si trupul, caci întregul omului consta nu doar din suflet ci si din trup, care trebuie si el mântuit. Asa încrezându-ne în Sfintii Parinti, putem pretinde cu siguranta, ca cel ce refuza mijloacele rugaciunii, frica, lacrimile, durerea, suspinarea, tacerea, refuza esenta rugaciunii însasi. Repet, toate acestea trebuie facute cu binecuvântarea parintelui nostru duhovnic, pentru ca diavolul sa nu se poata folosi de ele împotriva noastra.

— Este o lupta grea, am marturisit. Lucrarea rugaciunii, dupa cum mi-ai zugravit-o, este peste masura de dificila. Dusmanul porneste un asemenea razboi împotriva noastra, zdrobindu-ne cu valurile înspumate ale vicleniei sale si ale întregii sale împaratii a întunericului. Cum îl poate cineva suporta?

V. Venirea si plecarea haruluiui

Ma simt dator sa te luminez putin mai mult în aceasta privinta. Pustnicii cunosc viclenia diavolului, dar îi cunosc si slabiciunea si lipsa. Ei cunosc din experienta ura lui satan, dar si iubirea dulce a lui Hristos pentru faptura omeneasca.

Dragostea lui Dumnezeu pentru om este mai puternica în acest razboi.

Domnul vine blând în suflet si potrivit masurii în care El se apropie, daruieste har si bucurie. Dupa fiecare batalie, vine har nespus si de neînteles, vine bucurie, pace si liniste. „Adevaratul început al rugaciunii este caldura în inima care mistuie patimile si aduce fericire si bucurie sufletului”, potrivit Sfântului Grigorie Sinaitul. Noi o simtim aceasta cu putere fiindca traim o stare pe care n-am cunoscut-o înainte. Totul înlauntrul nostru devine calm si linistit! Rugaciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma” devine o doxologie: „Slava Tie, Doamne!” Apoi, înainte de toate, trebuie sa ne oprim la cuvântul „Iisus”, caci Acesta este prezent. Amintirea lui Iisus cu mintea concentrata în inima, este atinsa acum fara truda si fara multa nevointa. De fiecare data când pronuntam numele lui Iisus, cât se îndulceste inima! Nu vrem, cu nici un pret sa pierdem acest ceas dumnezeiesc, dupa care tânjim atât de mult. Pururea pomenitul meu staret spunea rugaciunea inimii timp de sase ore si i se parea ca a trecut doar un sfert de ora.

Bucuria vine în valuri. Apoi bataile inimii…Multi Parinti vorbesc despre acestea.

—Gheron, îmi amintesc ca Sfântul Nicodim interpreteaza rugaciunea Maicii Domnului „Si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luca 1, 4) cam în acelasi fel.

În acel moment, într-adevar, mi-am amintit învatatura Sfântului Nicodim: „El încânta peste masura pe cel a carui inima vibreaza si tresalta din cauza acestei bucurii necontenite; si el este, într-un fel, plin de entuziasm, si aceasta încântare este numita de Parintii neptici «tresarirea» si «saltarea» inimii, adusa de harul dumnezeiesc”. Si continua: „inima ta va tresari de câte ori harul te cerceteaza si de câte ori Sfântul Duh lucreaza tainic în sufletul tau prin lucrarea sfintei rugaciuni a inimii”. Multi Parinti ai Bisericii au vorbit despre aceasta tresaltare a inimii. De exemplu, Sfântul Grigorie Palama spune: „inima salta cu entuziasm pentru dragostea de bine”, iar Sfântul Vasile, ca si Sfântul Atanasie cel Mare, iau aceasta drept un semn al harului.

— Da, a spus sfântul si mult încercatul nevoitor. Asa este. Dupa o lupta eroica si dureroasa, harul lui Hristos cerceteaza inima noastra si o linisteste. Dar nu vine la fiecare dintre noi la fel. Depinde de progresul duhovnicesc al omului si de lucrarea Sfântului Duh, care lucreaza „potrivit voii Sale”, pentru binele nostru. „La început harul apare în felurite chipuri în timpul rugaciunii, si omul este partas în duh în multe feluri diferite. Harul este cunoscut si trait potrivit propriei sale vointe.” Avem exemplul profetului Ilie. El a simtit o „vijelie naprasnica ce va despica muntii”. Apoi a simtit un cutremur, un foc, iar în cele din urma o adiere de vânt lin, si acolo era Domnul. Sfântul Grigorie Sinaitul explica ca Sfântul Duh vine la unii oameni, mai ales la începatori, ca un duh de frica ce distruge muntii patimilor si zdrobeste inimile greu împietrite, dându-le pocainta si lacrimi pentru viata lor pacatoasa de dinainte.

La cei din starea de mijloc, vine ca un cutremur, adica o încântare (aceasta este tresarirea inimii de care am vorbit mai înainte), o râvnire a inimii, iar la cei desavârsiti, vine ca o adiere de vânt lin, ca o lumina blânda.

Începatorii primesc lucrarea harului „în parte”, pe când cei desavârsiti primesc harul în întregime. Deci, cum probabil ai înteles, de fiecare data când harul ne viziteaza, vine într-o masura desavârsita, potrivita bineînteles nevointei si smereniei noastre.

—Asadar, harul vine si pleaca iar?

— Da, a raspuns sfântul pustnic. Vine si pleaca spre a se reîntoarce si a dispare din nou. Dumnezeu îsi trimite harul sau si îl retrage. La începutul acestei lupte duhovnicesti, intervalele între retragerea lui si revenirea din nou sunt mai lungi. Dar ele se scurteaza dupa multa nevointa. Atletul rugaciunii este obisnuit cu aceste vizite dar si cu retragerea harului.

— Dar de ce se întâmpla aceasta? Care este scopul venirii si plecarii harului?

— Vine sa mângâie si sa îndulceasca inima si pleaca spre a da posibilitatea dobândirii pe mai departe, a cautarii si a smereniei. Se retrage pentru ca atletul sa înteleaga ca a fost un dar de la Dumnezeu, si de aceea el este cu totul nevrednic sal primeasca. Multi calugari cunosc din experienta lor acest „joc al harului”, care poate dura multi ani. Vine si pleaca! În primul caz, harul sprijina pe calugar prin venirea sa si îl umple de mângâiere dumnezeiasca. E ca si cum i-ar spune: „Sunt aici”. În al doilea caz, pleaca pentru ca harul ce i-a fost dat sa fie asimilat, ceea ce este foarte greu. Trebuie sa se lucreze foarte mult si sa se faca multa rugaciune pentru a se asimila harul primit. Pentru ca sunt cazuri când calugarii au primit harul dumnezeiesc, dar mai târziu l-au lepadat. Nu s-a întâmplat la fel cu apostolul Petru? A primit mult har pe muntele Tabor dar, nefiind în stare sa-l asimileze, a ajuns sa-l tagaduiasca pe Hristos. Stadiul asimilarii harului este legat de o cautare chinuitoare a lui.

Atletul stie acum (dupa venirea lui) ca exista si aceasta îl face sa-l caute în lacrimi. Plânge precum copilul ce-si cauta mama, în timp ce ea se ascunde: „Unde esti, Lumina mea? Unde esti, Bucuria mea? De ce m-ai parasit si m-ai lasat inima în suferinta? De ce ti-ai ascuns fata Ta de mine si sufletul meu se îndurereaza? Când mi-ai venit în suflet mi-ai ars pacatele. Vino din nou acum si arde-mi din nou pacatele ce te-au ascuns de mine, precum norii ascund soarele. Vino si bucura-ma cu venirea ta. O, Doamne, de ce întârzii? Vezi ca sufletul meu este chinuit, si ca Te caut în lacrimi. Unde Te-ai ascuns? De ce sufletul meu nu Te vede pe Tine, Cel ce esti pretutindeni, si Te caut îndurerat? Asemeni, Preasfânta Fecioara cu Iosif Te-au cautat îndurerati, când erai copil. Ce a gândit ea în durerea ei negasindu-si Fiul?” (Sfântul Siluan Athonitul).

Sfântul Serafim de Sarov a pierdut harul lui Dumnezeu, pentru ca s-a mâniat împotriva unui frate. Nu a fost nenorocire mai mare pentru el. Abia atunci a putut întelege suferinta lui Adam care a fost alungat din rai dupa pierderea comuniunii cu Dumnezeu. Astfel, Sfântul Serafim a ramas o mie de zile si nopti cerând harul lui Dumnezeu pe o stânca, de unde a coborât abia dupa ce l-a primit.t.

De aceea, a continuat Gheron, harul se retrage deoarece astfel inima înseteaza dupa Dumnezeu si Îl iubeste mai mult. Acum are experienta dulcetii harului si a goliciunii pe care absenta lui o creeaza, împreuna cu amaraciunea pacatului. Si atunci îl cauta, dar fara deznadejde sau necredinta. Trebuie sa adaug si ca dupa ce a învaluit mintea si a adus-o le extaz, harul o paraseste apoi foarte repede (mai ales când mintea este înca la începutul lucrarii sale noetice) astfel încât „sa nu moara”, cum se întâmpla în cazul unui prunc ce vomita dupa ce a mâncat prea mult. Sfântul Simeon Noul Teolog spune: „Atunci înconjurând deodata putin, ca o raza subtire si foarte mica mintea o rapeste într-un extaz parasind-o repede, ca sa nu moara. De aceea prin aceasta mare repeziciune, cel ce a vazut aceasta frumusete îsi aminteste si recunoaste ca n-a înteles-o. Ca nu cumva, mâncând, ca prunc, mâncarea barbatilor desavârsiti, îndata sa se sparga sau sa i se faca rau si sa moara. Dar de atunci ea ne conduce, ne întareste, ne învata, aratându-se si fugind, când avem nevoie de acestea,nu când voim – caci aceasta le este propriu celor desavârsiti.

Dar când suntem în greutati sau slabiti cu totul, ne vine în ajutor, ne rasare de departe si ma face sa o simt în inima mea” Venirea si plecarea harului mai are o trasatura salvatoare. Vine pentru o vreme, îl curata pe om de o patima si pleaca. Vine din nou sa îl curete de alta patima si tot asa, pâna când omul devine capabil sa-si curete vointa cu ajutorul harului dumnezeiesc si datator de viata. Dupa multa lupta si multe sacrificii, vine un timp când harul este statornic, mai mult sau mai putin, înlauntrul inimii si atunci domneste netulburata pacea! Doar liniste si dulceata! Atunci sufletul devine un Tabor, raiul coboara pe pamânt! Împaratia lui Dumnezeu coboara în inima, unde Sfânta Treime îsi face salas. Omul ajunge astfel dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu! M-am gândit cât de mare este iubirea lui Dumnezeu! Am citit de curând ceva ce se potriveste perfect cu ceea ce a spus Gheron: „Daca nu esti încercat în lucrarile, cursele si atacurile diavolului nu vei întelege si nu vei putea pretui darurile pe care ti le face Sfântul Duh.

Daca nu recunosti duhul care ucide, nu vei ajunge la cunoasterea Duhului ce da viata. Nu vei cunoaste cu adevarat pe Datatorul de viata – Hristos”. Ce mare este iubirea lui Hristos! El stie cum sa întoarca înspre bine mestesugirile diavolului, cum sa scoata dulceata din amar, cum sa transforme ura diavolului în dragoste pentru El. Atunci întelegem ca, orice ar face diavolul, în final el se sinucide. Se distruge pe sine însusi. Lupta, bineînteles, împotriva oamenilor si Dumnezeu îi permite sa faca aceasta, pentru ca si el este o persoana, si de aceea are libertatea pe care Facatorul o respecta; dar Dumnezeu îi îngradeste lucrarea distrugatoare prin dragostea si mângâierea Sa. Am auzit odata un nevoitor spunând ca Dumnezeu, prin dragostea Sa preschimba mândria meschina în smerenie, care atrage harul Sau. Adica imediat ce crestinul se mândreste cade.

Dupa cadere, el se pocaieste, primind harul dumnezeiesc si ajunge chiar mai smerit. În acest fel el se curata putin câte putin chiar si de necuratul si diavolescul pacat al mândriei. Asa, putem pe buna dreptate repeta, ca diavolul se autodistruge – el este învins! Gheron s-a ridicat: — Este vremea vecerniei. Sa împlinim aceasta slujba cu mataniile. Intra în chilia aceea si roaga-te, rostind rugaciunea lui Iisus pâna te voi chema sa reluam discutia noastra. Nu trebuie sa uitam niciodata „dulcea” rugaciune a lui Iisus! Am intrat în chilia pe care mi-a aratat-o. M-a înaltat prea sus si a fost bine ca s-a oprit, pentru ca sa ma pot odihni o clipa. Chilia era foarte mica, ca si toate chiliile la Sfântul Munte. Înauntru era un pat mic, greu – câteva scânduri sprijinite de doua picioare de lemn, cu o patura pusa peste ele. Nimic care sa-ti aminteasca de confortul din lume. Mai era o masuta cu un opait vechi, înnegrit, si un scaunel pentru îndelungile ore de rugaciune de noapte. Era si o icoana a lui Hristos pe perete si putin mai departe o icoana a Maicii Domnului, pe care calugarii atoniti o iubesc în mod deosebit, pentru ca ea este cercetatoarea, ocrotitoarea si Stapâna Muntelui Athos. O completare necesara a chiliei erau câteva pânze de paianjen, mai ales în colturi. Cine sa gaseasca acolo timp pentru o curatenie serioasa? Imediat ce am intrat, dupa o privire rapida prin chilie, am cazut cu greutate la pamânt. Mi-am pus palmele pe podea, una peste cealalta, cu capul sprijinit pe ele si am început sa rostesc rugaciunea lui Iisus, uneori soptit, alteori cu voce tare. O repetam toata, apasând mai mult fie pe cuvântul „Doamne”, fie pe cuvântul „Iisuse”, uneori pe cuvântul „Hristoase” si uneori pe expresia „miluieste-ma”, încât am putut retine rugaciunea mai bine în mintea mea. N-as putea spune cât am stat întins pe podeaua chiliei. Chiar si timpul înceteaza în acele momente. Ma gândeam la pacatele mele si la prezenta mea printre sfintii si de Dumnezeu purtatorii parinti, si plângeam. Spuneam din adâncul inimii mele ceea ce spune Sfântul Hrisostom – despre care unii spun, gresit, ca nu voia ca monahii sa traiasca în manastire.

„Binecuvântati fie luminatorii lumii”. Sunt binecuvântati deoarece „chilia lor e ferita de orice zgomot, sufletul de orice patima si boala, si este blând si luminos si mai curat decât aerul cel mai curat. Lucrarea lor este cea pe care o avea Adam la început, înainte de cadere, când era îmbracat în slava si vorbea cu Dumnezeu cu îndrazneala, si locuia în acel loc plin de binecuvântare”.

Dupa o vreme am auzit glasul ucenicului anuntându-ma ca Gheron ma astepta sa continuam discutia. Am mers din nou lânga pustnic, cu vadite semne de bucurie, dar în acelasi timp si cu parere de rau pentru întreruperea rugaciunii.

—Cum ti s-a parut aceasta pauza, m-a întrebat?

— N-as putea spune, nu sunt în stare sa ma pronunt, am spus. (Cine stie, poate în timp ce eu eram în chilie el s-a rugat numai pentru mine si de aceea am simtit o astfel de remuscare.) Dupa putin, am spus.

— Am simtit pacea coplesindu-mi sufletul. M-am simtit plin de pareri de rau pentru pacate si de bucurie pentru dragostea lui Iisus al meu. Da. Ma iubeste mult mai mult decât pot eu sa gândesc. Presupun ca tu întotdeauna te simti asa. Este poate urmarea cercetarii harului lui Hristos, care vine aratat dupa repetarea neîncetata a rugaciunii lui Iisus, si care te umple de viata.

— Adevarat. Singurul lucru este ca fructele rugaciunii lui Iisus sunt atât de numeroase ca nu le poti arata pe toate. Rugaciunea lui Iisus este ca un copac cu fructe multe si foarte dulci, una mai buna ca cealalta.a.

— Da-mi si mie din aceste fructe ale „preabinecuvântatei pustii”, pentru ca sunt lipsit de harul dumnezeiesc. Culege si pentru mine câteva din aceste roade duhovnicesti, ca cel putin sa le învat si eu.

VI. Roadele rugaciunii lui Iisus

Îti voi pomeni unele dintre roadele rugaciunii lui Iisus, pentru ca te vad doritor sa înveti. La început rugaciunea lui Iisus este pâinea ce sprijina nevoitorul, apoi devine untdelemnul ce îndulceste inima pentru ca, în final, sa se faca vinul ce îmbata pe om, adica îl duce la extaz si unire cu Dumnezeu. Sa fiu mai clar. Primul dar pe care Hristos îl face omului rugaciunii este constientizarea starii lui de pacat.

El înceteaza sa creada ca este „bun” si se considera „urâciunea pustiirii… stând în locul cel sfânt” (Matei 24, 15). Precum bisturiul unui chirurg taind pâna la os, cuvântul ascutit al Duhului patrunde pâna în adâncimile sufletului. Este atâta necuratie înlauntrul nostru încât sufletul nostru duhneste. Uneori vin oameni în chilia mea si, din cauza mizeriei lor launtrice, lasa un miros rau… Deci, orice a fost necunoscut înainte pentru nevoitor, acum îi este descoperit prin rugaciunea lui Iisus. Drept rezultat, el se considera mai prejos decât toti oamenii si crede ca Iadul este locuinta sa vesnica, si începe sa plânga. Plânge pentru moartea lui duhovniceasca. Este posibil sa plânga cineva pentru mortul vecinului sau si sa nu plânga pentru mortul din casa sa? În acest fel si atletul rugaciunii lui Iisus nu vede pacatele celorlalti, ci numai moartea sa. Ochii lui devin fântâni de lacrimi ce se revarsa din cainta inimii. Plânge ca un condamnat, si în acelasi timp striga:”Miluieste-ma!” „Miluieste-ma!” „Miluieste-ma!” Cu aceste lacrimi începe, cum am spus mai sus, curatirea mintii si a sufletului. Precum apa curata murdariile, precum ploaia limpezeste cerul de nori si pamântul de mizerie, la fel lacrimile limpezesc si albesc sufletul. Lacrimile sunt apa celui de-al doilea botez. Astfel, rugaciunea lui Iisus aduce preadulcele rod al curatiei.

—Omul este curatit cu totul atunci când harul lui Dumnezeu îl viziteaza?

— El nu este curatit cu desavârsire, dar îsi cauta întotdeauna curatia inimii, deoarece curatirea este un efort nesfârsit. Sfântul Ioan Scararul reda aceste vorbe pe care le-a auzit de la un calugar, ce a atins nepatimirea (apatheia). „Desavârsita dar totusi nedesavârsita desavârsire a celui desavârsit”. Cu cât plângem mai mult, cu atât ne curatim mai mult; cu cât mai mult se vad laturile adânci ale pacatului cu atât se simte mai mult nevoia de plâns. Sfântul Simeon Noul Teolog lamureste acest lucru: „Acestia prin rugaciuni dese si prin glasuri negraite si prin curgeri de lacrimi lor îsi curatesc sufletul, iar curatit fiind, aceasta si vazând, ei se aprind de focul iubirii si de focul dorului de a-si vedea sufletul deplin curatit.

Dar fiindca nu pot afla desavârsirea luminii, curatirea lor ramâne nedesavârsita.

Deci pe cât ma curatesc, ma si luminez, eu nevrednicul.l.

Dar oricât de mult mi se va arata Duhul care ma cunoaste, mi se pare totdeauna ca sunt la începutul curatirii si vederii.

Caci în adâncul fara hotar, în înaltimea de nemasurat, Cine va putea afla mijlocul sau sfârsitul?” Dupa cum întelegi, parinte, omul este îndreptat si curatit necontenit. Întâi este curatita partea irascibila a sufletului si apoi puterea lui rationala. Credinciosii sunt mai întâi eliberati de patimile trupului, apoi prin rugaciune mai încordata si o înclestare mai puternica, de patimile mâniei, urii si invidiei. Când omul ajunge sa fie eliberat de mânie si invidie este clar ca partea patimasa a sufletului sau este aproape curatita. Apoi întregul razboi este purtat în partea rationala, si nevoitorul se razboieste împotriva mândriei, slavei desarte si împotriva tuturor gândurilor de slava. Aceasta lupta îl va urmari pâna la sfârsitul vietii. Dar tot acest curs al curatirii are loc cu ajutorul si lucrarea harului, încât credinciosul devine un vas care primeste din belsug har dumnezeiesc. Din nou Sfântul Simeon scrie: „Fiindca nu poate omul sa biruiasca patimile daca nu vine ea în ajutorul lui.

Dar nu le scoate printr-o singura aratare.

Caci omul sufletesc nu poate încapea deodata întreg Duhul Sfânt si deveni nepatimitor.

Ci când va fi realizat toate cele ce-i stau în putere: dezgolirea, nepatimirea, despartirea de ale sale, taierea voii si renuntarea la lume, rabdarea încercarilor, rugaciunea, si plânsul,saracia, smerenia, pe cât îi sta în putere.”

—Si cum întelege cineva ca sufletul sau începe sa se curete?

— Aceasta este usor, a raspuns înteleptul pustnic. Se vede foarte curând.

Isihie cel Batrân foloseste o imagine foarte frumoasa. Precum mâncarea otravitoare ce intra în stomac si îl deranjeaza si produce durere iese când luam o doctorie, si stomacul este eliberat si simte usurare, la fel se întâmpla cu viata duhovniceasca.

Când omul accepta gândurile rele si mai târziu, le traieste amaraciunea si greutatea, „varsa cu usurinta si arunca afara gândurile rele” prin rugaciunea lui Iisus, dându-si seama de curatirea ce are loc. Mai mult decât atât, omul rugaciunii devine constient de curatire, pentru ca ranile dinlauntrul sau, cauzate de patimi, înceteaza sa mai sângereze. În Evanghelia dupa Luca citim despre femeia ce avea o scurgere de sânge ca „apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei lui si îndata s-a oprit curgerea sângelui ei” (Luca 8, 44). Când cineva se apropie de Iisus Hristos, el este vindecat imediat – „îndata s-a oprit curgerea sângelui”: sângele patimilor înceteaza sa mai curga. Vreau sa spun ca imagini, întâmplari sau persoane ce obisnuiau sa ne tulbure, acum înceteaza de a ne mai supara. Cu alte cuvinte, atunci când ne tulbura diferite persoane sau lucruri, este clar ca suntem raniti de atacurile diavolului.i.

Înlauntrul nostru zace rautatea. Însa nevoitorul, fiind curatit cu ajutorul rugaciunii lui Iisus vede toti oamenii si toate lucrurile ca si fapturi ale lui Dumnezeu. El vede mai ales persoanele omenesti, ca imagini ale unui Dumnezeu plin de dragoste.

Fiind îmbracat în harul lui Hristos îi vede si pe ceilalti îmbracati în acelasi har, chiar daca acestia sunt goi. Pe când cel lipsit de harul dumnezeiesc, îi vede chiar si pe cei îmbracati ca si cum ar fi goi. As vrea sa-ti citesc aici din imnele Sfântului Simeon Noul Teolog.

— Cu adevarat este Teolog. Am citit câteva din scrierile sale si am fost foarte miscat.

— Te îndemn sa-i citesti toate lucrarile pentru ca vei fi în stare, în acest fel, sa prinzi gustul teologiei mistice, calea apofatica a experientei ascetice. Deci, Parintele vazator de Dumnezeu zice: „Asa s-a întâmplat si acum, în timpurile din urma cu Sfântul Simeon Evlaviosul, Studitul.

Acesta nu s-a rusinat de madularele nici unui om. Nu s-a rusinat nici sa le vada pe ale cuiva goale, nici sa fie vazut gol. Caci avea pe Hristos întreg si era El însusi Hristos întreg si toate madularele sale si madularele oricarui altul, pe toate la un loc si pe fiecare în parte, el le privea pururea ca pe Hristos. El ramânea neclintit, netulburat si nepatimitor, ca fiind întreg Hristos însusi si vazând ca Hristos în toti cei ce s-au botezat si au îmbracat pe Hristos întreg.

Dar daca tu esti gol si trupul tau atinge alt trup, acesta îti rascoleste pofta de femeie, ca un asin sau cal, pentru ca îndraznesti sa banuiesti pe sfânt si hulesti pe Hristos, care s-a unit cu noi si a daruit nepatimirea slujitorilor sai sfinti?” Dupa cum vezi, a continuat el, omul nepatimitor, cel curatit prin rugaciunea lui Iisus nu cade în ispita, orice ar vedea, învingând în acelasi timp pe diavol.

Acesta este unul din roadele rugaciunii lui Iisus. Lucratorul rugaciunii lui Iisus recunoaste vrajmasul si capcanele lui si îl alunga cu usurinta din suflet. El întelege si pregatirea diavolului pentru razboi si actioneaza la timp. Vede cum sagetile diavolului îi tintesc sufletul si cum, înainte ca ele sa-l atinga, sunt distruse. Sfântul Diadoh spune ca atunci când sagetile ajung la suprafata inimii, ele sunt distruse, deoarece înlauntru este harul lui Hristos. Ba mai mult, asa cum am spus si mai înainte, este împlinita întregirea persoanei. Mintea, dorinta si vointa sunt unite si împreunate în Dumnezeu.

—Curatirea si nepatimirea sunt daruri mari! am exclamat.

— Da, într-adevar, nepatimirea este un dar al harului. Nepatimirea presupune curatire si dragoste si chiar mai mult, acopera dragostea. Si aici ne ajuta Sfântul Simeon. El foloseste o imagine luata din natura. Într-o noapte senina vedem luna stralucind pe cer în cea mai curata lumina si având un cerc stralucitor în jurul ei.

Sfântul Simeon foloseste aceasta imagine pentru a ne arata omul curatit si nepatimitor. Trupurile sfintilor sunt cerul. Inima lor purtatoare de Dumnezeu, asemeni lunii. Dragostea sfânta este „lumina atotputernica si atotsavârsitoare” ce umple inima în fiecare zi, potrivit curatiei fiecaruia, venind apoi un timp când inima este plina de aceasta lumina stralucitoare si ajunge asemeni lunii pline. Dar aceasta lumina nu scade, cum o face lumina lunii. „Ramâne întotdeauna stralucitoare prin stradania si prin faptele bune ale sfintilor”. Nepatimirea este cercul ce înconjoara inima atotstralucitoare, o acopera si o pastreaza nebiruita fata de atacurile furioase ale diavolului. „O apara din toate partile si o pazeste si o tine nevatamata de orice gând rau si o renaste neatinsa de vreun rau si eliberata de toti vrajmasii; dar nu numai atât, ci o face de neatins de catre vrajmasi”.

Desi nepatimirea este absolut necesara, ea nu este darul cel mei presus al rugaciunii lui Iisus si nici dobândirea tuturor darurilor. De aici încolo începe urcusul spre Dumnezeu. Sfintii Parinti descriu acest urcus duhovnicesc spre îndumnezeire în trei cuvinte: curatire, luminare, desavârsire. Îti voi da doua exemple din Sfânta Scriptura ca sa întelegi mai bine: urcusul lui Moise pe Muntele Sinai pentru a primi Legea si drumul poporului lui Israel spre Tara Fagaduintei.

Primul este descris de Sfântul Grigorie de Nyssa iar al doilea de Sfântul Maxim Marturisitorul.

— Parintii ma inspira întotdeauna. Talmacesc cuvântul lui Dumnezeu fara putinta de tagada, de aceea întotdeauna vreau sa aud talmacirea lor.

— Evreii si-au spalat întâi hainele si apoi s-au curatit potrivit poruncii Domnului: „Pogoara-te de graieste poporului sa se tina curat astazi si mâine si sa-si spele hainele, ca sa fie gata pentru poimâine”. Apoi, a treia zi, tot poporul a auzit glasuri si „sunet de trâmbite foarte puternic” si au vazut tunete, fulgere si un nor gros pe munte. „Iar muntele Sinai fumega tot”. Poporul a mers la poalele Muntelui, unde a primit tablele legii (Iesire 19, 10-18). Sfântul Grigorie de Nyssa arata ca singura cale spre cunoasterea dumnezeiasca este curatirea trupului si a sufletului.

Cel ce va urca trebuie sa fie, pe cât este cu putinta, curat si fara pata, si în suflet si în trup. Potrivit poruncii dumnezeiesti, trebuie sa-si spele si hainele – nu atât cele materiale pentru ca ele nu sunt un obstacol pentru cei ce vor sa fie îndumnezeiti – ci mai degraba „înfatisarea purtarilor acestei vieti” adica de lucrarile noastre ce ne învelesc precum o haina. De asemenea trebuie sa se îndeparteze si de fiarele necugetatoare, cu alte cuvinte trebuie sa învinga orice cunoastere ce vine prin simturi. Trebuie sa fie curatit de orice lucrare aducatoare de placere si nerationala, sa-si curateasca mintea si sa fie despartit chiar si de tovarasa lui obisnuita – simtirea – si în acest fel fiind pregatit, lasa-l sa îndrazneasca sa se apropie de muntele cu nor des deasupra lui. Însa, doarece muntele nu poate fi atins de popor, numai Moise – adica cel ce a fost chemat de Dumnezeu sa urce – sa înceapa. De aceea, parinte, dupa cum se vede aici, mai întâi este curatirea si apoi urmeaza urcusul spre vederea dumnezeiasca. Asadar cele mai mari daruri sunt primite dupa curatire, care este conditia de capatâi pentru câstigarea lor.

Da-mi voie sa-ti amintesc, a continuat pustnicul vazator-de-Dumnezeu, de cel de-al doilea exemplu. Sfântul Maxim Marturisitorul scrie ca sunt trei trepte ale urcusului mistic spre Dumnezeu: filosofia practica, care este si negativa (curatirea de patimi) si pozitiva (câstigarea virtutilor); theoria – vederea fireasca, când mintea curatita contempla întreaga zidire (adica esenta lucrurilor create), întelege sensul duhovnicesc al Scripturilor, îl vede pe Dumnezeu si se roaga Lui. Apoi urmeaza al treilea si ultimul stadiu: teologia mistica ce-L uneste pe Dumnezeu cu cel ce lupta, cu cel credincios. Aceste trei trepte pot fi vazute în drumul poporului lui Israel. Ei au fost întâi eliberati de sclavia Egiptului si au trecut Marea Rosie, unde puterea egipteana a fost învinsa. Apoi au venit în pustie unde au primit darurile dragostei dumnezeiesti, aratate în felurite chipuri: (mana, apa, norul stralucitor, legea, biurinta împotriva vrajmasilor) si au intrat în tara fagaduita dupa multi ani de lupta.

În acelasi fel, atletul rugaciunii lui Iisus „este mai întâi scos din robia patimilor” (filosofia practica), intra în pustia nepatimirii (theoria – vederea naturala, fireasca) unde primeste darurile iubirii lui Dumnezeu. În cel din urma, dupa o lupta eroica el se face vrednic de pamântul fagaduit (teologia mistica), adica se face vrednic de unirea desavârsita cu Dumnezeu si de bucuria vesnica, ce este traita în vederea Luminii necreate. Aceste trei stadii nu sunt despartite clar, asa ne învata de- Dumnezeu-purtatorii Parinti. Când atingem theoria – vederea naturala si teologia mistica, nu înseamna ca renuntam la nevointa si la strapungerea inimii, adica la filosofia practica. Cu cât o persoana creste mai mult duhovniceste, cu atât lupta sa nu piarda mila care a primit-o. Parintii ne sfatuiesc ca atunci când suntem vrednici de vederile dumnezeiesti, sa fim mai silitori în a ne arata dragostea si nevointa noastra, „astfel ca pastrând netulburata partea patimasa, vei trai lumina nestinsa a sufletului”. Este necesar ca omul sa porneasca cu frica pe cararea sa duhovniceasca. La început, ar trebui sa-i fie frica de iad, de pedeapsa (frica începatorilor) si apoi frica sa nu cumva sa piarda harul si sa cada (frica desavârsita), „cu frica si cutremur lucrati mântuirea voastra” (Filipeni 2, 12), spune Sfântul Apostol Pavel

—Spune-mi, Gheron, care sunt darurile pe care atletul rugaciunii lui Iisus le primeste dupa curatire si înainte sa se bucure de unirea desavârsita cu Dumnezeu? Descrie-mi te rog, în continuare celelalte fructe ale rugaciunii lui Iisus.

— Calugarul ce se nevoieste simte mângâierea dumnezeiasca. Simte prezenta lui Hristos, ce împrastie „dulceata linistirii”, pace netulburata, smerenie adânca si dragoste nesaturata pentru toti. Mângâierea prezentei dumnezeiesti nu poate fi comparata cu nimic omenesc. Am cunoscut un nevoitor ce s-a îmbolnavit si s-a dus la spital sa se vindece. La capatâiul lui au venit cei mai buni doctori, pentru ca îl respectau si voiau sa-l aline. S-a refacut, bineînteles, multumita doctorilor si s-a întors la chilia lui. Însa dupa scurt timp a urmat o revenire a bolii, despre care fratii nu si-au dat seama, acela traind retras. A patimit mult, dar a simtit o asemenea mângâiere de la Dumnezeu, incomparabila cu grija sincera si iubitoare a doctorilor sau cu actiunea folositoare a medicamentelor. Odihna ce o simtea nu avea nici un termen de comparatie pamântesc. De aceea unii pustnici evita cu insistenta mângâierea oamenilor (lucru de neînteles pentru cei din lume), pentru a putea simti dulceata covârsitoare si bucuria nesatioasa a mângâierii dumnezeiesti.

— Acesta este un rod minunat al rugaciunii mintii, am spus. Continua parinte.

— Omul primeste har si în suferintele pe care i le aduc ceilalti oameni. Se înalta spre cerul azuriu si plin de slava al vietii duhovnicesti, unde rautatile oamenilor lumesti nu-l pot atinge. Nu doar ca nu este afectat, dar nici nu observa.

Asa cum nu poti doborî sau lovi cu pietre un avion, tot asa se întâmpla si cu un astfel de om. Nu este durere cauzata de defaimare, nedreptatire, dispret, învinuire, ci doar durere provocata de caderea unui frate. Dar chiar daca îl supara ceva, el stie cum sa îndrepte aceasta suparare. Un astfel de exemplu e povestit în Pateric: „A venit unul din batrâni la Avva Ahila si l-a vazut pe el scuipând sânge din gura lui si l-a întrebat: ce este aceasta parinte? Raspuns-a batrânul: este cuvântul fratelui care m-a mâhnit si m-a silit sa nu-l vestesc lui si m-am rugat lui Dumnezeu ca sa-l ridice de la mine. Si s-a facut cuvântul lui ca sângele în gura mea si l-am scuipat jos si m-am linistit si mâhniciunea am uitat-o”.

— Aceasta înseamna, într-adevar, iubire desavârsita pentru fratele, iubire care iarta totul. Nici macar nu vrea sa-si aminteasca. Atinge deja desavârsirea.

— Bineînteles. Si aceasta este dobândita prin rugaciunea lui Iisus. Aceasta iubire este rezultatul trairii unirii întregii firi omenesti. Si acesta este un rod minunat al rugaciunii lui Iisus. Nu numai omul însusi este împlinit ci este simtita si unitatea întregii firi omenesti.

Stii, parinte, a continuat pustnicul, ca unitatea naturii umane a fost rupta imediat dupa caderea lui Adam. Dupa crearea lui Adam, Dumnezeu a facut-o pe Eva din coasta sa. facerea Evei a adus bucurie lui Adam si a simtit-o ca a lui (din trupul sau) si astfel a spus: „Iata aceasta-i os din oasele mele si carne din carnea mea…” (Facerea 2, 23). Dupa caderea lui, când l-a întrebat Dumnezeu – Adam a spus: „Femeia care mi-ai dat-o sa fie cu mine, aceea mi-a dat din pom si am mâncat” (Facerea 3, 12). Înainte de cadere, Eva era „os” din oasele lui pentru ca dupa cadere ea sa devina „femeia” pe care i-a dat-o Dumnezeu! Este vadita aici ruptura naturii umane dupa pacat, asa cum se poate vedea mai târziu si la copiii lui Adam, în toata istoria lui Israel si în toata istoria omenirii. Acest lucru este normal, deoarece omul înstrainându-se de Dumnezeu, s-a înstrainat de el însusi si s-a despartit de ceilalti oameni. Aceasta a constituit înstrainarea si înrobirea desavârsita. Restaurarea naturii umane a fost împlinita „în Hristos”. El „si-a întins palmele si a unit ceea ce era mai înainte despartit” si asa a dat putere fiecaruia dintre noi, dupa ce ne-am unit cu el, sa traim unitatea firii omenesti.

Asa nevoitorul dobândeste mare iubire pentru Hristos prin rugaciunea lui Iisus si prin aceasta iubire este unit cu El. Este firesc, de aceea, pentru el sa iubeasca tot ceea ce iubeste Dumnezeu si sa doreasca orice doreste El. Dumnezeu „voieste ca toti oamenii sa se mântuiasca si la cunostinta adevarului sa vina” (Timotei 2, 4).

Aceasta o doreste si atletul rugaciunii. El este zguduit de raul ce exista în lume si sufera peste masura pentru pierzania si nestiinta fratilor sai. Pentru ca pacatul are întotdeauna dimensiuni cosmice si afecteaza întreaga lume, este firesc ca cel ce se roaga sa traiasca întrega tragedie a umanitatii si sa sufere profund pentru ea. Traieste zbuciumul Domnului din Gradina Ghetsimani. Atinge astfel un punct unde înceteaza sa se roage pentru el însusi si se roaga necontenit pentru ceilalti, sa ajunga la cunoasterea lui Dumnezeu. Curatirea de patimi, dobândirea harului dumnezeiesc datator de viata si a rugaciunii pentru ceilalti – care este rezultatul trairii unitatii firii omenesti în Iisus Hristos – este cea mai mare lucrare.

Astfel au înteles Parintii slujirea aproapelui: ca o lupta pentru reînnoirea fiintei umane si a reîntregirii firii. Fiecare persoana ce este curatita devine o parte valoroasa a societatii, caci suntem toti madulare ale binecuvântatului trup al lui Hristos. Putem vedea acest lucru întruchipat în persoana Maicii Domnului. Fiind „plina de har”, a dat mai departe, împodobind întreaga natura umana. Curata si „plina de har”, ea se roaga pentru întreaga lume. Si astfel putem spune ca Maica Domnului împlineste cea mai mare slujire si aduce foloase întregii firi omenesti. A pastrat o vreme tacere si apoi a continuat.

—Totusi nevoitorul simte unitatea întregii firi.

—Ce vrei sa spui?

—El este recunoscut de întreaga natura.

Înainte de cadere, Adam era Regele întregii zidiri, si toate animalele îi recunosteau aceasta demnitate. Însa dupa cadere aceasta legatura a fost rupta si a fost stearsa recunoasterea omului ca rege al fapturii. Asculta cum tâlcuieste aceasta Nicolae Cabasila. Omul, spune el, este creat dupa chipul lui Dumnezeu.

În Adam chipul lui Dumnezeu a fost oglinda curata prin care Lumina lui Dumnezeu se rasfrângea asupra lumii. Atâta timp cât oglinda a ramas nesparta, întreaga natura a fost luminata. Dar, dupa ce ea a fost sparta si zdrobita, un întuneric adânc s-a lasat peste toate fapturile. Întreaga firea s-a razvratit atunci împotriva omului nemaicunoscându-l, nici mai voind sa-i daruiasca roadele sale.e.

Asa, omul a ajuns sa-si duca zilele cu chin si munca. Animalele se feresc de el, ba uneori îi sunt chiar vrajmase. Dar atunci când omul primeste harul lui Hristos, toate puterile sufletului se întregesc, facându-se dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Devine astfel oglinda, luminatorul ce revarsa stralucirea harului dumnezeiesc chiar si peste firea nerationala. Acum animalele îl recunosc, i se supun si îl cinstesc. Se cunosc multe cazuri în care vreun pustnic traieste în tovarasia animalelor salbatice, pe care le hraneste, iar ele în schimb îl slujesc.

Dobândind astfel harul dumnezeiesc prin rugaciunea lui Iisus, el devine din nou rege al firii, ba chiar mai mult, se ridica la o stare mai înalta decât cea din care a cazut Adam. Potrivit învataturii Sfintilor Parinti, Adam a fost facut dupa chipul lui Dumnezeu, iar prin ascultare trebuia sa ajunga la asemanarea Lui. Era la stadiul iluminarii mintii si trebuia sa ajunga la îndumnezeire (theosis). Pe când nevoitorul ajunge la „asemanarea cu Dumnezeu”, adica la îndumnezeire, pe cât îi este cu putinta, prin harul dumnezeiesc, fara a patrunde însa Firea Dumnezeiasca. Se împartaseste doar de energiile necreate ale lui Dumnezeu. Îti voi da o pilda a acestei recunoasteri venite din partea naturii. Când pururea pomenitul meu Gheron spunea rugaciunea lui Iisus, pasarile veneau la fereastra chiliei lui ciocanindu-i în geam. S-ar putea crede ca aceasta era actiunea diavolului, pentru a-l distrage de la rugaciune. Dar, de fapt, pasarile erau atrase de rugaciunea lui Gheron! — Gheron, m-ai calauzit pe cararea desavârsirii pâna la finalul vietii duhovnicesti. Asadar omul este capabil sa devina rege…A zâmbit cu sfiala.

— Exista stadii chiar mai înalte. Dupa o lupta grea, cum am spus mai înainte, este posibil pentru nevoitor sa înainteze pâna la extaz, si sa intre în Noul Ierusalim, noua tara a fagaduintei. Mintea este rapita în extaz, si contempla Lumina necreata. La vecernia Schimbarii la Fata cântam: „Când apostolii alesi au privit la munte potopul covârsitor al Luminii Tale, Hristoase, cel fara de început, si dumnezeirea Ta de care nici un om nu se poate apropia, au fost rapiti de vederea dumnezeiasca”. Extazul si vederea lui Dumnezeu (theoria) sunt legate. Când spunem extaz, nu întelegem ceva static, ci ne referim la prezenta dumnezeiasca si la miscare spirituala. Nu este nelucrare si moarte, ci viata în Dumnezeu. Parintii spun ca atunci când omul este rapit în Lumina dumnezeiasca, în timpul rugaciunii lui Iisus, el înceteaza sa se roage cu buzele. Gura si limba ramân tacute, inima este si ea tacuta. Atunci atletul, se desfata de vederea (theoria) luminii taborice.

Primeste energia necreata a lui Dumnezeu. Este aceeasi Lumina de pe muntele Tabor, pe care au vazut-o Apostolii, este Împaratia lui Dumnezeu – vesnicia. Dupa Sfântul Grigorie Palama, Lumina este „frumusetea veacului viitor”, „substanta binelui ce va sa fie”, „cea mai desavârsita vedere a lui Dumnezeu”, „mâncarea dumnezeiasca”. Acei ce se fac vrednici de a vedea Lumina necreata sunt Profetii Noului Testament. Caci asa cum Profetii Vechiului Testament au razbit timpul si au putut vedea întruparea lui Hristos, prima venire, la fel cei ce contempla Lumina întrec timpul si vad slava lui Hristos în Împaratia Cerurilor. A tacut o vreme, respirând adânc. Apoi a continuat: — Lumina dumnezeiasca îi stapâneste întreaga fiinta. Chiar si coliba îi straluceste de prezenta lui Hristos si el se bucura de aceasta „betie treaza”. Priveste la Dumnezeul nevazut. „Dumnezeu este Lumina si vederea Lui este Lumina” spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Monahul vede Lumina dumnezeiasca în acel moment si aceasta este o „vedere placuta si sfânta”, potrivit „aparatorului teologilor”, Sfântul Grigorie Palama. Macarie Hrysokephalos descrie si el aceasta vedere: „Ce este mai frumos decât sa fi în comuniune tainica cu Hristos? Ce este mai scump decât slava Lui dumnezeiasca? Nu este nimic mai dulce decât lumina aceasta, prin care fiecare ceata purtatoare de lumina a îngerilor sau a oamenilor este luminata; nimic nu este mai iubitor decât aceasta viata în care traim cu totii si în care ne miscam si ne purtam fiinta; nimic nu este mai dulce decât frumusetea vesnic-întrupata; nimic nu este mai desfatator decât bucuria vesnica; nimic nu este mai scump decât veselia nesfârsita, maretia plina de demnitate si Fericirea nemasurata”. Cu alte cuvinte, desfatarea si bucuria sunt nesfârsite. Aceste stari sunt într-adevar prea înalte pentru a putea fi zugravite în cuvinte. Asculta cum descrie Sfântul Simeon Noul Teolog.

Lua în mâna una din carti si începu sa citeasca.

„Sunt asezat pe pat, fiind în afara lumii si fiind în mijlocul chiliei mele, vad pe Cel ce e în afara lumii, caruia Îi si vorbesc, ba îndraznesc sa spun, Îl si iubesc si Acela ma iubeste.

Manânc, dar ma hranesc bine numai cu aceasta contemplare.

Si unit cu El, depasesc cerurile.

Si acesta o stiu ca un fapt adevarat si sigur.

Dar unde e trupul atunci nu stiu.

Stiu ca pogoara Cel ce e nevazut.

Stiu ca Cel ce e despartit de toata zidirea

ma ia înauntrul Lui, si ma ascunde în bratele Lui, si ma aflu atunci în afara întregii lumi.

Iar eu iarasi, cel muritor si mic în lume, Privesc în mine întreg pe Facatorul lumii, si stiu ca nu voi muri, aflându-ma înauntrul vietii.

Si am toata viata rasarind înauntrul meu”.

Gheron citea pasajul cu mult dor. Glasul îi tremura, ochii îi scânteiau, iar fata îi stralucea de o bucurie inexplicabila. Vocea lui tremuratoare, încântarea lui duhovniceasca mi-au adus lacrimi în ochi.

— Astfel chiar si fata îi straluceste, a continuat el, de prezenta dumnezeiasca. Intra, asemeni lui Moise în întunericul dumnezeiesc al necunoasterii, în „întunericul stralucitor” si ajunge la „cunostinta trainica” si la „teologia negraita”. S-a oprit din nou pentru o clipa. Eu asteptam aproape în extaz, pur si simplu cu rasuflarea taiata.

— Chiar si trupul simte dulceata acestei Lumini si în timpul acestor momente se „schimba”.

—Ce înseamna aceasta?

— „Ca trupul participa în harul ce lucreaza în minte, este îndreptat spre el si primeste cunostinta tainei inefabile al sufletului” (Sf. Grigorie Palama). Apoi trupul „devine în mod ciudat vesnic bine dispus si entuziast”, adica, simte o caldura neobisnuita ce este rezultatul vederii Luminii. Este asemeni lumânarii, care imediat ce este aprinsa, întregul ei corp (ceara) devine dintr-o data cald si luminos.

— Permite-mi, te rog, o întrebare. Desi s-ar putea sa fie aproape o hula, totusi am sa ti-o pun. Aceasta „schimbare” a trupului este o realitate sau doar imaginatie? Nu este cumva o caldura imaginata?

— Nu, parinte, nu este. Aceasta „schimbare” este reala. Trupul participa la toate starile sufletului. Trupul în sine nu este rau, ci mai degraba pornirea carnii, care se întâmpla atunci când trupul este stapânit de diavol. Mai mult decât atât, vederea Luminii este o vedere a ochilor firesti ce au fost schimbati si întariti de Duhul Sfânt devenind astfel capabili sa vada Lumina necreata. Exista multe exemple în Sfânta Scriptura unde se arata ca harul lui Dumnezeu, prin suflet se raspândeste si în trup, acesta simtind actiunea harului datator de viata.

—Ai putea sa-mi spui unele dintre ele?

—Exista multe versete în psalmii lui David care exprima acest lucru: „inima mea si trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu”(Psalm 83, 2), „în El a nadajduit inima mea si m-a ajutat. Si a înflorit trupul meu” (Psalm 27, 9-10). De asemenea în Psalmul 118 „Cât sunt de dulci limbii mele, cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea!”(Psalm 118, 103) Avem si pilda lui Moise. Când el a coborât de pe Muntele Sinai cu cele zece porunci fata îi stralucea, caci vorbise cu Dumnezeu. „Iar când se pogora Moise din Muntele Sinai, având în mâini cele doua table ale legii, el nu stia ca fata sa stralucea, pentru ca graise Dumnezeu cu el. Deci Aaron si toti fiii lui Israel, vazând pe Moise ca are fata stralucitoare, s-au temut sa se apropie de el” (Iesire 34, 29-30). Acelasi lucru se vede si în cazul arhidiaconului Stefan: „Si atintindu-si ochii asupra lui, toti cei ce sedeau în sinedriu au vazut fata lui ca o fata de înger” (Faptele Apostolior 6, 15). Sfântul Grigorie Palama crede ca sudoarea Domului nostru Iisus Hristos, din timpul rugaciunii în gradina Ghetsimani, arata „patimirea simtita în trupul Sau datorita rugaciunii înflacarate catre Dumnezeu”.

— Iarta-ma, parinte, pentru ca te-am obosit cu întrebarile mele prostesti si lumesti. Noi, oamenii din lume, nu putem întelege… Da-mi însa voie sa-ti mai pun înca o întrebare. Exista în zilele noastre monahi care vad Lumina necreata si traiesc aceasta „schimbare” când se roaga?

A zâmbit si a spus:

— Doar daca Duhul Sfânt ar înceta sa lucreze în Biserica, numai atunci „vazatorii Luminii necreate” vor înceta sa existe. Sfântul Munte adaposteste comori mari, si aceia care lupta împotriva lui în orice fel, sunt vrajmasi ai lui Dumnezeu. În vremea Sfântului Atanasie cel Mare unii puneau la îndoiala dumnezeirea lui Hristos. În vremea Sfântului Grigorie Palama ei se îndoiau de dumnezeirea energiilor necreate. În timpurile noastre, cadem aproape în acelasi pacat. Ne îndoim de existenta oamenilor îndumnezeiti, care vad Lumina dumnezeiasca. Azi, ei sunt monahi sfintiti – dumnezei prin har. Continuarea vietii pe pamânt este datorata acestor nevoitori îndumnezeiti. Ei lumineaza lumea noastra, întunecata de pacat.

— Permite-mi înca o întrebare, poate indiscreta. Tu ai vazut Lumina, Gheron? ……

Sa-mi permita cititorul sa nu descriu scena miscatoare ce a urmat si nici ceea ce s-a spus. Vreau sa o pastrez într-o mantie de tacere. Nadajduiesc ca voi fi iertat.t.

Dupa o lunga pauza, învaluita în tacere, am fost destul de nesimtitor încât sa tulbur înca o data tacerea pustnicului. Dar a trebuit sa o fac. Mai ramasesera doar putine ceasuri si trebuia sa aflu cât mai mult. Am vrut sa câstig cât mai mult cu putinta de pe urma vizitei mele la parintele vazator-de-Dumnezeu.

— Parinte, îmi cer din nou iertare. Dupa cum ai spus, chiar si în zilele noastre, exista calugari la Sfântul Munte care contempla Lumina necreata. Îmi dau seama ca un calugar poate ajunge la vederea ei de multe ori. Dar are ea întotdeauna aceeasi stralucire? — Putem sa spunem ca exista lumina duhovniceasca si lumina pe care omul o vede cu ochii sai firesti, dupa ce acestia au fost transformati si întariti pentru a o putea vedea. Lumina duhovniceasca sunt poruncile, si o primeste cel ce le pastreaza pe acestea din urma. „Faclie picioarelor mele este legea Ta si lumina cararilor mele” (Psalm 118, 105). Poruncile lui Hristos sunt „cuvintele vietii vesnice” iar nu percepte morale exterioare. De asemenea virtutile, care sunt împliniri în lupta noastra de a pazi poruncile lui Hristos, sunt torte.

Credinta este lumina, la fel este nadejdea si dragostea. Dumnezeu este lumina adevarata si „Lumina lumii” (Ioan 8, 12). Dar numele lui Dumnezeu este dragoste. „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8). De aceea spunem ca dragostea este lumina cea mai stralucitoare dintre toate virtutile. Pocainta, si ea este lumina ce straluceste în sufletul omului si îl calauzeste spre cel de-al doilea botez, unde ochii sunt curatiti de albeata duhovniceasca. Toti crestinii care duc lupta cea buna, dar mai ales acei ce urmeaza calea curatirii de patimi, se bucura de aceasta lumina, bineînteles potrivit masurii luptei lor. Sfântul Grigorie Teologul spune ca „unde exista curatie, acolo exista luminare, pentru ca fara prima, a doua nu este daruita”.

Cu alte cuvinte, spune ceea ce spune si Sfântul Simeon Noul Teolog: daca omul nu vede Lumina în aceasta viata, nu o va vedea nici în cea viitoare.

Uneori, a continuat el, datorita curatiei si luptei lor, si multumita darului lui Dumnezeu, unii oameni ajung vrednici sa vada Lumina cu ochii lor firesti, ochi ce au fost transformati de harul dumneziesc asemeni ochilor celor trei ucenici pe muntele Tabor. Dar chiar si aici poate fi observata o gradatie. Când vad Lumina pentru prima data, o contempla ca o „Lumina mareata” care face ca totul înlauntrul lor sa salte de bucurie. Pe când de fapt, este o lumina slaba. Dar ei o vad, cum am spus, ca o „Lumina mareata” în comparatie cu întunericul cu care erau obisnuiti.

Traiesc acum ceva ce n-au mai trait înainte. La a doua aparitie însa, lumina devine mai puternica, dar omul s-a obisnuit deja cu vederea… Însa, cu cât mai mult se apropie de Fiinta Dumnezeiasca, cu atât îsi da seama de neputinta de a întelege natura Sa, si aceasta este ceea ce Parintii numesc „întunericul stralucitor”.

— Multe lucruri nu le-am înteles.

— Te voi ajuta sa întelegi explicându-ti pilda vazatorului-de-Dumnezeu Moise asa cum o tâlcuieste Sfântul Grigorie de Nyssa.a.

Moise a vazut Lumina, pentru prima data, pe muntele Horeb sub forma unui tufis arzând, atunci când Dumnezeu l-a chemat sa calauzeasca poporul spre tara fagaduita. A doua oara, el este chemat de Dumnezeu sa patrunda în întunericul dumneziesc si sa-L întâlneasca acolo. Întâi a fost Lumina si apoi întunericul dumnezeiesc. Si Sfântul Grigorie arata ca omul vede la început Lumina pentru deoarece obisnuia sa traiasca în întuneric. Pe masura ce trece timpul, cu cât se apropie mai mult de Fiinta Divina cu atât el „primeste nevazut” întunericul dumnezeiesc, „neputinta de a vedea Fiinta lui Dumnezeu”. Îti voi citi întregul fragment: „Dar ce înseamna intrarea lui Moise în întuneric si vederea lui Dumnezeu în acesta? Ceea ce istoriseste acum pare oarecum contrar primei aratari a lui Dumnezeu. Caci atunci, Dumnezeu S-a aratat în lumina, iar acum în întuneric.

Dar nici acest lucru nu-l socotesc abatându-se din sirul celor tâlcuite de noi dupa întelesul lor mai înalt. Caci cuvântul ne învata prin acestea ca cunoasterea dreptei credinte se arata mai întâi lumina celor ce o primesc. Pentru ca ceea ce se cugeta contrar dreptei credinte e întuneric; iar alungarea întunericului se face prin împartasirea de lumina. Dar mintea înaintând si printr-o luare-aminte din ce în ce mai mare si mai desavârsita, ajungând la întelegerea adevaratei cunoasteri, cu cât se apropie mai mult de vedere (contemplare), cu atât vede mai mult ca firea dumnezeiasca este de nevazut (de necontemplat, de neînteles). Parasind deci tot ce se vede, nu numai câte le cuprinde cu simturile, ci si pe cele câte socoteste mintea ca le vede (le întelege), înainteaza mereu spre cele dinauntru prin multa straduinta de a întelege, la ceea ce este de nevazut si de neînteles, acolo vede pe Dumnezeu.

Caci în aceasta consta adevarata cunoastere a Celui cautat: ca a-L cunoaste sta chiar în faptul de a nu-L cunoaste. Pentru ca Cel cautat este mai presus de orice cunoastere, înconjurat din toate partile de necuprinsul Lui, ca de întuneric”.

Aceasta se întâmpla de obicei. Omul porneste de la vederea unei Lumini slabe (mici) la vederea unei Lumini mai stralucitoare (mai mare) pâna ajunge în „întunericul stralucitor” cum îl descrie Sfântul Grigorie. Dar noi trebuie sa cunoastem învatatura Parintilor despre vederea „întunericului dumnezeiesc stralucitor” pentru a întelege, din punct de vedere ortodox, ceea ce s-a spus mai înainte. Potrivit Sfintilor Parinti, Dumnezeu apare întotdeauna ca Lumina si niciodata ca întuneric. Dar când, mintea nevoitorului vazator-de-Dumnezeu, în timpul „vederii”, vrea sa ajunga la însasi Fiinta Divina, întâlneste nepatrunsul, stralucitorul întuneric dumnezeiesc. Întunericul dumnezeisc, astfel, nu este aparitia lui Dumnezeu ca întuneric, ci neputinta omului de a vedea Fiinta lui Dumnezeu, care este „Lumina cea neapropiata”. „Întunericul dumnezeiesc” asadar este Lumina, dar Lumina nevazuta si de neapropiat pentru om. Dumnezeu este Lumina.

El a spus „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12), iar nu „întunericul lumii”. Potrivit Sfântului Dionisie Areopagitul „întunericul dumnezeiesc este lumina neapropiata în care se spune ca locuieste Dumnezeu. Si fiindca este nevazuta, ca una ce întrece putinta vederii, si tot ea e neapropiata pentru revarsarea de lumina covârsitoare mai presus de fiinta, în el ajunge tot cel ce s-a învrednicit sa cunoasca si sa vada pe Dumnezeu, prin însusi faptul ca nu-l vede, nici nu-l cunoaste”. În acest sens spunem deci ca întunericul dumnezeiesc este dincolo de lumina. Dar de multe ori, Sfintii Parinti vorbesc despre intrarea în întunericul dumnezeiesc si privirea stralucirii lui, asa cum face de pilda, Sfântul Grigorie de Nyssa, atunci când vorbeste despre fratele sau, Sfântul Vasile cel Mare, spunând: „noi stim ca de multe ori el era înlauntrul întunericului dumnezeiesc unde este Dumnezeu”. Prin aceasta nu se întelege patrunderea în Fiinta Divina, ci superioritatea luminii necreate fata de „lumina cunoasterii naturale”, pentru ca potrivit învataturii Ortodoxe, oamenii participa la energiile necreate ale lui Dumnezeu, iar nu la Fiinta Sa. Sfântul Pavel scrie: „…Împaratul împaratilor si Domnul domnilor, Cel ce singur are nemurire si locuieste întru lumina neapropiata; pe Care nu L-a vazut nimeni dintre oameni, nici nu poate sa-L vada” (1 Timotei 6, 15-16). Si, pentru a rezuma, îti spun parintele meu, ca asa cum învata Sfintii Parinti, pentru om stralucitorul întuneric dumnezeiesc este Lumina neapropiata a Fiintei Dumnezeiesti. Chiar si când vorbim despre valoarea vederii întunericului dumnezeiesc, ei nu vor sa arate superioritatea acestuia asupra vederii Luminii necreate, ci vor sa-i arate valoarea în comparatie cu valoarea luminii cunoasterii naturale – cunoasterea intelectului.

— Gheron, as vrea sa-ti mai pun o întrebare. Când omul priveste Lumina, continua sa se roage?

— Nu. Aceasta rugaciune o numim vedere dumnezeiasca. Cel ce se roaga îl priveste pe Hristos si se bucura de prezenta Lui dumnezeiasca. Atunci rugaciunea purcede fara cuvinte. Sfântul Isaac Sirul spune ca, daca rugaciunea este samânta, atunci rapirea în extaz este secerisul rugaciunii. Si precum seceratorii se minuneaza vazând ca o samânta mica rodeste o recolta atât de mare, în acelasi chip sunt si nevoitorii vazatori de Dumnezeu uimiti la vederea „roadelor” rugaciunii lui Iisus.

Aceasta rapire este izvorul rugaciunii în timpul caruia, dupa Sfântul Isaac „nu se mai roaga cineva cu rugaciunea, ci iese din sine (ajunge în extaz) în lucrurile neîntelese, aflate mai presus de lumea muritorilor; si în nestiinta ei tace despre toate cele de aici. Aceasta este nestiinta mai presus de cunostinta, de care s-a vorbit”. Aceasta este „tacerea tainei ascunse”, si „linistirea duhului”. Parintii numesc aceasta stare „rugaciune” pentru ca este cel mai mare dar primit în timpul rugaciunii si este daruit Sfintilor, dar omul nu-i cunoaste adevaratul nume. Pentru ca în acel moment înceteaza sa se roage. El este ridicat mai presus de cuvinte si idei. De aceea multi Parinti numesc aceasta stare „dumnezeiasca Sâmbata” sau Sabatul mintii. Cum li s-a dat evreilor porunca sa se odihneasca în ziua Sâmbetei, la fel aceasta stare duhovniceasca, „Sâmbata, este nepatimirea sufletului rational, care prin faptuire a lepadat cu totul semnele pacatului. Sâmbetele înseamna slobozenia sufletului rational, care a lepadat chiar si lucrarea dupa fire a simturilor, prin contemplatia naturala în duh. Sâmbetele Sâmbetelor înseamna odihna duhovniceasca al sufletului rational care-si retrage mintea chiar si de la ratiunile mai dumnezeiesti din lucruri si si-o leaga cu totul numai de Dumnezeu în extazul iubirii, si prin teologia mistica (cunoasterea tainica a lui Dumnezeu) o face cu desavârsire neclintita de la Dumnezeu” (Sf. Maxim Marturisitorul). Singurul lucru pe care-l face omul în acel moment este sa plânga. El varsa lacrimi din belsug, nu doar datorita constientizarii pacatului, ca înainte, ci datorita vederii energiei necreate a lui Dumnezeu. Acestea sunt lacrimi de bucurie, de fericire, lacrimi de veselie. Sunt „lacrimi neîndurerate”, „lacrimi recunoscatoare”, „care întaresc si hranesc inima”. Da, sunt lacrimi care umplu ochii facând râuri si siroaie pe fata.

Rugatorul este atunci, în extaz. „Fie în trup, fie afara de trup, nu stiu” (2 Corinteni 12, 2)2)

Suflet si trup sunt inundate de o bucurie imposibil de descris în cuvinte.

Sfântul Grigorie Palama, citând un fragment din Sfântul Dionisie Areopagitul spune ca, atunci când iubitorul unirii cu Dumnezeu îsi elibereaza sufletul de toate legaturile si îsi uneste mintea cu rugaciunea neîncetata, este ridicat într-un urcus mistic la ceruri si cerceteaza de sus întreaga creatie, în linistire si tacere. „El îsi uneste mintea cu rugaciunea neîncetata catre Dumnezeu. Prin aceasta, el este rapit, înlauntrul sau, si descopera o cale noua si misterioasa de a se înalta la ceruri: ceea ce s-ar putea numi înlauntrul nepatruns al tacerii originale. Cu bucurie de nedescris el ramâne tainic rapit, în duh, în adevarata odihna si în tacere, plin de dulceata; si zboara peste toate lucrurile create”. În acest punct, toate lucrurile lumesti devin praf si cenusa, devin gunoi. Nu doar ca nu simte tulburarea patimilor, ci îsi uita chiar propria-i viata, pentru ca iubirea pentru Dumnezeu este mai dulce decât viata, iar cunoasterea lui Dumnezeu mai dulce decât orice alta cunoastere. „O, vedere sfânta si plina de bucurie!”. „O, vesnicie dumnezeiasca!” O, dumnezeiasca „pace dulce!” „O, iubire dumnezeiasca!”

— Gheron, poti sa te opresti o clipa, te rog? Ma simt foarte obosit si ametit si nu reusesc sa te urmaresc. Nu pot îndura…

El veni lânga mine, îmi lua mâna si spuse cu glas miscator:

— Te înteleg. Dar ai vrut sa continui sa vorbesc. Asa ca am continuat! Îti înteleg necazul. Si noi, dupa vederea Luminii, ne simtim teribil de obositi, pur si simplu zdrobiti. Când harul ne cerceteaza, e ca si cum ne-ar biciui carnea noastra muritoare. Marturisesc ca de multe ori, dupa Sfânta Liturghie, ma simt sfârsit si am nevoie sa ma odihnesc, numai asa refacându-mi-se puterile mele omenesti. Este la fel ca atunci când, dupa ce calci în picioare iarba, aceasta se ridica putin câte putin de la pamânt, revenindu-si la pozitia ei initiala.

Daca am primi în întregime harul dumnezeiesc, cu siguranta am muri. Însa dragostea lui Dumnezeu se îngrijeste de toate. Am oprit discutia noastra în acest punct pentru a face o pauza. Peste tot se lasase o tacere adânca. Doar din când în când mai puteai auzi un calugar plivind în gradina, rostind în acelasi timp rugaciunea lui Iisus. Respiram adânc. Inima mea batea de parca voia sa sara afara din piept. Ma cuprinse febra. Ma apropiasem de Sfânta Sfintelor a teologiei mistice – atinsesem ceea era „de neatins pentru cel neinitiat”. Înspre apus ultimele oglindiri ale soarelui se cufundasera în apa si în partea aceea marea parea de aur. O ceata de delfini (un fenomen obisnuit la Muntele Athos), pe cât puteam distinge de unde ma aflam, se juca în apa. Tâsneau si apoi se afundau din nou în apa aurita. Calugarii, m-am gândit, acesti iubitori patimasi ai raiului, sunt asemeni delfinilor. Traiesc raspânditi în apa harului si tâsnesc doar o clipa pentru a ne arata ca exista, ca mai apoi sa se retraga din nou în „vederea” lui Dumnezeu. Sfântul Simeon, locuind înlauntrul Luminii necreate a Taborului, binecuvânta „iubitii” lui Dumnezeu: „Binecuvântati cei îmbracati în lumina Caci ei poarta vesmânt de nunta.

Mâinile si picioarele lor nu se vor chinui, nici nu vor fi aruncati în focul vesnic.c.

Binecuvântati cei ce au aprinsa lumina în inimile lor, ce o pastreaza nestinsa, caci cu bucurie vor pleca din viata aceasta, ei vor întâlni mirele cu torte în mâna caci el îi calauzeste în odaia de nunta.

Binecuvântati cei ce s-au apropiat de lumina divina, care au patruns-o si au fost absorbiti de ea, amestecati în stralucirea ei, pacatul nu mai are putere, ei nu vor mai varsa lacrimi amare.

Binecuvântat este calugarul, daruind rugaciunile sale lui Dumnezeu, care Îl vede pe El, si este vazut lânga El, care se simte afara din timp si spatiu, caci el este singur în Dumnezeu, necunoscând daca este sau nu în trup; el aude cuvinte inexprimabile, ce nu pot fi rostite; el vede ceea ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit, nici n-a patruns în inima omului.

Binecuvântat cel ce a vazut Lumina lumii adunata în el însusi, caci el l-a zamislit pe Hristos înlauntrul sau; el va fi numarat ca mama a Sa, Ca Hristos, în Care nu este minciuna, s-a spus”.

Eu eram lânga un astfel de munte arzând. Eram aproape de un monah ce traise deja, în trup fiind, viata cereasca. Era liniste în jur, cum era liniste si în sufletul meu. Dumnezeu, raiul, sunt dincolo de timp dar sunt de asemenea si în timp, chiar lânga noi. Lânga noi, înlauntrul nostru, împartind timpul si istoria.

— Hai sa oprim discutia, parinte… a rostit. Hai sa ne plimbam o vreme pe afara.

— Nu, nu am spus. Vreau sa mai aud. Ai spus ca rugaciunea lui Iisus este o stiinta, ba mai mult, este stiinta stiintelor. Vreau ca în aceasta seara sa faci din mine un învatat.

VII. Greseli în practicarea rugaciunii lui Iisus si cum sa le facem fata

Ceri prea mult, nimeni nu poate deveni un învatat al rugaciunii lui Iisus decât prin nevointa proprie, decât daca el însusi începe aceasta lucrare. Orice s-ar spune, aceasta este doar o introducere, pentru a-i deschide foamea duhovniceasca.

Totusi, pentru a-mi duce pâna la capat gândurile despre rugaciune, ar trebui poate, sa spun câteva lucruri despre cursele si greselile ce pot aparea de-a lungul drumului.

— Într-adevar, ai spus mai înainte ceva, anume ca monahii evita coborârea nemijlocita a mintii în inima prin folosirea diferitelor mijloace, pentru a evita pericolele. Care sunt aceste pericole si greseli?

— Greseala porneste din gândul ca trebuie sa dobândim harul în scurt timp.

Exista multi oameni care practica lucrarea sfânta a rugaciunii lui Iisus si vor sa ajunga la stadiul vederii Luminii într-un timp scurt. Si îsi pierd inima si deznadajduiesc, deoarece acest lucru nu se întâmpla la toti imediat. Nevoitorul trebuie sa-si dea seama ca lupta dureaza multi ani. Dumnezeu nu trece peste vointa noastra, caci suntem persoane si avem vointa libera. Deci nici noi n-ar trebui sa fortam libertatea lui Dumnezeu, deoarece si El este o Persoana. Trebuie sa-L lasam sa vina atunci când crede El de cuviinta, atunci când El vrea. Se opri o clipa.

— O alta greseala este sa dai mare importanta metodelor psihotehnice.e.

Aceste metode, cum sunt inspiratia si expiratia, bataia inimii, sunt doar metode ajutatoare pentru a ne aduna mintea si a o elibera de lucrurile straine naturii sale.

Aceste metode nu au o putere miraculoasa, dar ne sunt de folos, caci evita tulburarea mintii. Când mintea este adunata si tinuta cu usurinta înlauntrul ei, atunci toate aceste metode auxiliare sunt netrebuincioase.

—Mai exista si alte greseli?

—Exista.

Atunci când trecem repede de la un stadiu al rugaciunii la altul. Am spus putin mai devreme ca exista diferite stadii de dezvoltare în practicarea rugaciunii lui Iisus si le-am înfatisat în cinci etape. Primul stadiu este rostirea rugaciunii cu buzele. Al doilea este sa pastrezi amintirea lui Iisus în minte si ea va coborî singura în inima. Unii oameni, totusi, trecând peste primul stadiu, încep direct cu al doilea si nu reusesc sa realizeze prea mult. Altii sar de la primul stadiu direct la al treilea, unde înainteaza mai ales prin respiratie.

Acest lucru este foarte periculos, pentru ca, dupa cum am spus mai înainte, inima trupeasca s-ar putea sa sufere si acest lucru poate duce la încetarea rugaciunii lui Iisus. Nu este o boala, bineînteles, însa este posibil ca aceasta lucrare sfânta sa se opreasca.a.

Legat de lacrimi, sunt de asemenea unele probleme, a continuat el.

—Ce vrei sa spui?

— Mai devreme am spus ca atunci când rugaciunea lui Iisus ramâne în minte, ochii varsa multe lacrimi. Dar acest lucru nu este întotdeauna obligatoriu.

Rugaciunea poate foarte bine continua si fara lacrimi. Asadar, nu trebuie sa deznadajduim în absenta lacrimilor, caci ele vor veni atunci când va îngadui Dumnezeu. Si chiar daca suntem inundati de ele, nu trebuie sa le dam atentie, nici sa aratam altora aceste stari. Practica ascetica spune ca atunci când vorbim de aceste stari, ele înceteaza imediat si este nevoie de mult timp pentru a le dobândi din nou. Inutil sa spunem, ca desi cunoastem stadiile rugaciunii mintii, nu trebuie sa ne gândim în ce stadiu suntem. Pe orice treapta am fi trebuie sa continuam cu smerenie. În plus, cred ca ti-am spus cu putin timp în urma ca este o prostie sa ne mândrim în timpul rugaciunii. Este cu adevarat o prostie. Omul este ca un cersetor care umbla dupa o bucata de pâine, mândrindu-se apoi ca a obtinut-o. Si aceasta este prostie si este pacat!

—Vad ca smerenia este un lucru foarte important.

— Da, este – în toate stadiile. Sfântul Vasile cel Mare spune ca smerenia este comoara tuturor virtutilor. Ea ascunde toate virtutile si în final se ascunde si pe ea. În general, trebuie sa evitam cu bagare de seama mândria în viata duhovniceasca, mai ales atunci când vine ca slava desarta. Si stii bineînteles, ca slava desarta apare în orice virtuti, când vorbim, când tacem, când postim, când priveghem si chiar când rostim rugaciunea lui Iisus, în linistire si în rabdare. Sfintii Parinti spun ca slava desarta este asemeni unui tradator ce deschide pe ascuns portile cetatii ca sa poata intra vrajmasul. În astfel de cazuri, nu conteaza cât de puternica este cetatea, sau cât de buni îi sunt aparatorii, ea cade oricum în mâinile dusmanilor. La fel se întâmpla si în viata duhovniceasca. Nu conteaza câte virtuti avem sau câta tarie avem, slava desarta ne da în mâinile diavolului. Si Parintii sfatuiesc sa nu ne apucam de o lucrare ce ar putea sa ne duca la slava desarta.

—N-am înteles aceasta. Nu ai putea sa-mi explici mai bine?

—Am sa ma întorc la subiectul rugaciunii.

Credinciosul nu trebuie sa exagereze în ceea ce priveste rugaciunea, pentru ca e sigur atunci ca a fost ispitit de diavol. În asemenea caz, orice ar face – chiar lucruri dincolo de puterea sa – este împlinit prin puterea diavolului. Astfel, înselat de diavol, el este mai târziu lasat de izbeliste si, tras înapoi, cade foarte jos. Este de fapt distrus.

—Si cum se poate evita aceasta grea cadere?

—Singura cale de a scapa este plângerea pacatelor si ascultarea.

Rugaciunea este strâns legata de întristare. Când diavolul vede pe cineva traind în întristare nu ramâne acolo, ci fuge caci se teme de smerenia adusa de întristare. Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune ca cea mai buna aparare pentru atletul rugaciunii este sa fie în starea de întristare, ca bucuria ce vine în rugaciune sa nu-l duca la mândrie, caci tristetea pastreaza sufletul neranit.

Întristarea si constiinta pacatului sunt armele indispensabile pentru a putea cineva ajunge la rugaciunea curata. Nevoitorul trebuie „sa-si tina mintea în iad si sa nu deznadajduiasca”. Mai mult, întristarea, constiinta pacatoseniei, a nimicniciei noastre si nadejdea în milostivul Iisus sunt trasaturile Ortodoxiei, precum si ale tuturor cântarilor noastre. Trebuie subliniat totusi, ca nu toti pot trai în tristete adânca deoarece este necesara o nemaipomenita tarie si mângâierea harului dumnezeiesc pentru a nu fi zdruncinati. Însa, pe cât posibil, trebuie sa traim cu totii aceasta fericita întristare. Este de asemenea de trebuinta ascultarea neclintita de un Batrân (staret). Totul, chiar si cele mai mici lucruri, trebuiesc facute cu binecuvântarea si calauzirea lui înteleapta, mai ales în cazul vederii Luminii necreate.e.

— Ce are de-a face ascultarea de un Batrân cu vederea Luminii necreate? am întrebat, uimit de ceea ce auzisem.

— Când omul umbla singur, fara binecuvântarea trebuincioasa, este ispitit de diavol, dupa cum am spus mai înainte. El traieste înlauntrul sau dorinta nesatisfacuta de a vedea Lumina necreata, crezând ca acest lucru reprezinta desavârsirea si dorind sa ajunga la aceasta cât mai repede.

— Si nu este asa, l-am întrerupt?

— Nu, nu este. Sfântul Diadoh învata ca nevoitorul sa nu-si traiasca viata ascetica în dorinta de a vedea Lumina necreata, „ca nu cumva sa afle Satana prin aceasta sufletul gata pentru rapire”. Lucrarea rugaciunii lui Iisus trebuie începuta cu dragoste de Dumnezeu si ascultare de voia Sa sfânta. Caci, diavolului – care se preface în „înger de lumina” (2 Corinteni 11, 14) – îi este cu putinta sa ia forma unui înger ce-l va sluji. Si atunci, bietul om crede ca a atins desavârsirea, traind împreuna cu îngerii, fara sa-si dea seama ca de fapt sta de vorba cu diavolul. Tot ispita este si atunci când nevoitorul primeste în timp ce se roaga gânduri de la diavol, cum ca în curând va vedea Lumina necreata. În aceasta situatie delicata si primejdioasa este necesara mare bagare de seama. El trebuie sa se opreasca din rugaciune si sa se mustre cu asprime: „Cum îndraznesti, atât de josnic si de ticalos, sa-ti doresti a vedea Lumina necreata?” Cea mai mare primejdie este aceea ca cineva sa se considere vrednic de a vedea Lumina necreata! „Vai diavolii, ucigasii mei vin sa-mi distruga sufletul!” Atunci imediat, dusmanul dispare. De multe ori diavolul, ca sa-i satisfaca ambitia calugarului si sa-l lege si mai mult, aduce chiar lumina în chilia sa. Nu este Lumina necreata, ci una creata, aceea a diavolului.

—Si cum poate fi deosebita?

— Exista multe moduri de a le distinge între ele. Semnele sunt dupa cum urmeaza: mai întâi, daca el a atins vederea Luminii necreate prin ascultare. Calea ascultarii desavârsite si fara deosebire este chezasia ca vederea Luminii necreate este adevarata. Nevoitorul trebuie sa încredinteze toate întrebarile sale legate de vederea Luminii unui Batrân care poate deosebi duhurile, unui Batrân sfânt si nepatimitor. Gândul ca nu trebuie sa-si întrebe calauzitorul este de la diavolul ce tinteste sa-l tina în întuneric, greseala si robie. În al doilea rând, Domnul a spus despre proorocii mincinosi ca „dupa roadele lor îi veti cunoaste” (Matei 7, 16).

Acelasi lucru este valabil si în acest caz. O deosebire limpede între lumina creata si cea necreata este data de roadele pe care le aduce în suflet fiecare dintre ele. Lumina dumnezeiasca aduce în suflet liniste, pace, smerenie si constiinta ticalosiei noastre. Când Avraam a vorbit cu Dumnezeu, el s-a numit pe sine însusi pulbere si cenusa: „Iata, cutez sa vorbesc Stapânului meu, eu, care sunt pulbere si cenusa!” (Facerea 18, 27). La fel s-a întâmplat cu Iov: „Din spusele unora si altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a vazut.

Pentru aceea, ma urgisesc eu pe mine însumi si ma pocaiesc în praf si în cenusa” (Iov 42, 5-6) Si profetul Isaia, când a vazut slava lui Dumnezeu a exclamat: „Vai mie, ca sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate si locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Si pe Domnul Savaot L-am vazut cu ochii mei!” (Isaia 6, 5) Dimpotriva, vederea luminii diavolesti stârneste mândrie, slava desarta, gândul ca am atins desavârsirea. Sfântul Grigorie Sinaitul spune „Cunoaste, deci, ca lucrarile harului sunt vadite si diavolul, chiar de s-ar preface, nu le poate mânui; nu poate da blândete, nici rabdare, nici smerenie, nici dispret fata de lume, nici nu poate stinge placeri si patimi – aceasta este lucrarea harului; lucrarea lui este mândria, trufia, lasitatea si orice fel de rau”. Pe lânga mândrie, vederea luminii diavolului aduce si tulburare. Lucrarea Sfântului Duh izvoraste pace, curaj si linistire trupului si sufletului, în timp ce lucrarea diavolului deschide drum fricii si tulburarii. Sfântul Isaac spune ca orice tulburare este o ciuma a diavolului pentru ca acesta transmite celorlalti ceea ce are el în fire. Duhul Sfânt este prin firea lui un duh de pace si aduce pace, în timp ce diavolul este prin fire un duh de tulburare si aduce tulburare si frica. În al treilea rând, sufletul nu accepta imediat lumina diavolului, ci la început este sovaitor. Vederea Luminii necreate da siguranta si este imediat acceptata. Vine pe neasteptate si nu exista îndoiala daca e adevarata sau nu. În al patrulea rând, între cele doua lumini exista diferente chiar si de culoare: Apostolii au fost martori pe Muntele Tabor, în timpul Schimbarii la Fata a lui Hristos, ca „a stralucit fata lui ca soarele, iar vesmintele lui s-au facut albe ca lumina” (Matei 17, 2). Dimpotriva, culoarea luminii diavolului este mai rosiatica, potrivit marturiei multor Sfinti, care si-au dat seama de aceasta diferenta.a.

În al cincilea rând, cele doua lumini sunt diferite între ele si prin forma. Cei ce au privit Lumina necreata au vazut-o „fara forma, fara chip, într-o forma fara forma” (Simeon Noul Teolog). Iar daca ar lua vreo forma, aceasta ar fi asemeni cu discul soarelui, „ca o lumina rotunda, senina si dumnezeiasca”, fara forma sau chip. Cu vederea luminii create a diavolului, se întâmpla exact pe dos. Sfântul Grigorie Palama da urmatorul exemplu. El scrie ca odata Achindin a venit la Muntele Athos. A ramas acolo iar dupa câteva zile i-a spus Sfântului Grigorie ca în timp ce încerca sa se roage, a vazut o lumina ce era rupta si înlauntrul careia se putea vedea un chip de om. Sfântul i-a raspuns atunci ca acea lumina, având forma, a fost de la diavol. „Si i-am spus ca a fost o mare înselaciune si batjocura si un joc al diavolului, sau mai degraba o cursa vicleana”. Sfintii Parinti, a continuat mult încercatul pustnic, învata sa nu ne învoim imediat cu orice incident care se petrece în timpul rugaciunii noastre.

„Numai dupa multe cercari ia ceva de bun.” Trebuie sa ne întrebam duhovnicul despre toate aceste chestiuni si numai dupa multe si îndelungi lupte, potrivit harului ce-l dobândim, suntem în stare sa deosebim greseala de adevar.

Otetul si vinul sunt la aratare asemenea, dar se deosebesc la gust. Astfel atletul rugaciunii dobândeste pe masura ce trec anii, priceperea de a simti deosebirea.

Gheron vorbea neîncetat. Capul îi era aplecat spre pamânt. Eu îl ascultam, pur si simplu fermecat. Nu voiam sa-i întrerup gândurile încarcate de învatatura ortodoxa a Sfintilor Parinti. În timp ce vorbea, pacea si linistea îmi umpleau inima, semn ca învatatura sa era întrutotul adevarata.

— Toate aceste lucruri pe care ti le-am aratat sunt foarte clar exprimate întro scriere a Sfântului Simeon Noul Teolog. Se arata acolo ca Dumnezeu apare ca Lumina, ca aceasta aduce dulceata, ca ucenicul îsi întreaba duhovnicul care poate sa deosebeasca gândurile, si care este cunoscator al Lui Dumnezeu, si se convinge ca ceea ce a vazut a fost chiar Dumnezeu. Si luând cartea, a început sa citeasca: „Dumnezeu este Lumina, Vederea Lui este lumina Când El se dezvaluie, Este lumina.

Privitorul se minuneaza, nestiind Cine a aparut Neîndraznind sa întrebe „Cine esti Tu? Neîndraznind sa-si ridice ochii spre a-I vedea maretia, decât cu teama, tremurând, îngenunchind înaintea Lui stiind doar ca cineva a venit, a aparut.

Daca exista cineva ce a vorbit deja despre aceste lucruri, Cineva care L-a vazut pe Dumnezeu, lui i se poate spune: „Am vazut” „Ce ai vazut, copile” „O Lumina, Parinte, atât de dulce, o spune ce era, dincolo de mine”. Desi el vorbeste, inima lui dantuieste arzând cu dragoste pentru Cel ce L-a vazut. El spune, plângând –lumina, aceasta lumina a venit la mine, parinte, chilia mea a fost cufundata lumea a fugit dinaintea fetei Sale: doar Eu însumi si lumina. Am fost eu în trup sau afara: nu stiu.

Bucuria ce am avut-o este înca cu mine, inexprimabila, Decât lacrimi, care curg neîncetat dupa cum vezi.

El a raspuns: „Eu sunt, copilul meu” La aceste cuvinte, El a venit din nou si treptat, Putin câte putin, curatit, încurajat, am putut întreba: „Domnul meu, Tu esti aici?” „Da, sunt aici”, „Dumnezeul Tau, Core, s-a facut om pentru tine” si acum, „te împartasesti din dumnezeirea Mea”.”.

„Te fac dumnezeu”. Când te daruiesti lacrimilor, caintei, nevointei, smereniei, El te aduce putin câte putin, la cunoasterea lui Dumnezeu”.

A aparut atunci ucenicul, pe care începeam sa-l invidiez pentru ca gasise un calauzitor atât de întelept si experimentat, si l-a întrebat pe Gheron.

— Mi-ai spus sa ud unul dintre pomi. L-am udat. Acum sa-l ud si pe celalalt? L-a privit atent, gândindu-se putin, apoi i-a raspuns:

—Da, uda-l.

Si întorcându-se spre mine, a spus:

— Aceasta este ascultarea de care îti vorbeam mai înainte, si cel ce o practica si îsi întreaba învatatorul despre tot, sporeste duhovniceste. Dobândeste multe prin ascultare. În primul rând nu lasa frâu liber imaginatiei sa lucreze pentru a gasi rezolvari, cum fac multi calugari. În acest fel, el îsi curateste mintea, nu doar de gândurile mai complexe ci chiar si de cele simple adunând-o astfel mai mult pe rugaciunea lui Iisus. În al doilea rând, el se obisnuieste sa întrebe. Iar a-ti întreba parintele duhovnicesc înseamna a te mântui. Oriunde exista ascultare, acolo exista si smerenie, care este izvorul ascultarii. Prin urmare duhul mândriei, diavolul, nu poate patrunde si nu poate aduce înfricosare sufletului, urâtindu-l. În general, în timpul urcusului în aceasta sfânta lucrare, ascultarea este absolut necesara. Nu trebuie sa începem fara o calauza. Batrânul este cel ce te calauzeste, cel ce stabileste programul vietii duhovnicesti, el porunceste sa înceteze o lucrare si îti arata daca ai lucrat pe placul lui Dumnezeu. Persoana Batrânului îl înlocuieste pe Dumnezeu însusi. Este „în locul lui Hristos”. Batrânul, pentru calugarii ce-i are sub ascultare, este ceea ce este episcopul pentru dioceza lui si staretul pentru manastire.

—Asa mare importanta atribuie nevointa existentei Batrânului?

— Bineînteles. Fara un parinte duhovnicesc nimeni nu poate înainta nici nu poate duce o viata curata în traditia ortodoxa. Asemeni vietii trupesti, care este împartasita din generatie în generatie, la fel se întâmpla si cu cea duhovniceasca.

Batrânul, fiind detinatorul si purtatorul acestei traditii, o împartaseste fiului sau duhovnicesc, cel pe care l-a nascut în Hristos. Batrânul îi împartaseste traditia aceluia care doreste sa o primeasca. Aici se descopera întreaga semnificatie mântuitoare a ascultarii. Ma fac ascultator, nu pentru a disparea ca persoana, ci pentru a face sa piara raul salasluit în mine, pentru a ma putea elibera de voia proprie si a primi traditia, pentru ca Hristos sa ia forma înlauntrul meu. Ma fac ascultator pentru a ma putea naste. Ascultarea este de asemenea necesara si datorita primejdiei care sta în permanenta la pânda: greseala. Acest lucru îl scrie Avva Dorotei: „Nu sunt mai ticalosi, nici mai lesne porniti spre cadere decât aceia care nu au pe nimeni ca sa-i povatuiasca pe calea lui Dumnezeu”. Acelasi Parinte, talmacind versetul din Pilde: „unde lipseste cârmuirea, poporul cade ca frunzele” (Pilde 11, 14), spune ca frunza este la început verde si frumoasa, dar apoi se usuca putin câte putin si cade si este calcata de picioarele oamenilor. Asa este si omul care nu este povatuit de cineva. El se vestejeste curând si se da cu totul dusmanului. „La început are râvna spre post si priveghere, spre sihastrie si spre alte bunatati, apoi, putin câte putin, potolindu-se acea caldura si neavând pe cineva ca sa-l sfatuiasca, sa-i atâte fierbinteala, pe neobservate se stinge de tot si din râvna cazând în trândavie se face rob vrajmasilor sai, care-si bat joc de dânsul dupa cum le este voia” Îti voi da un exemplu ca sa întelegi de ce existenta unui Batrân ne este necesara pentru a evita greselile. Am cunoscut un calugar care, în timpul rugaciunii, simtea în inima o durere puternica. I-a spus imediat acest lucru Batrânului sau. Acela îngrijorat, fiind el însusi experimentat în deosebirea duhurilor, l-a întrebat unde exact în inima a simtit durerea. Raspunzându-i ucenicul ca îl durea inima în partea de jos si înafara, el i-a poruncit: „Trebuie sa încetezi imediat rugaciunea lui Iisus si nu o vei mai rosti timp de o saptamâna. Asta deoarece ar fi trebuit sa simti durerea în partea de sus si înlauntrul inimii. Odata ce în partea de jos lucreaza patimile, cu siguranta este ceva pregatit împotriva ta de cel rau”. Astfel, calugarul a fost scapat din cursa diavolului care deja începuse sa se strânga în jurul sau. Sfintii Parinti ne învata din propria lor experienta: „De vei vedea pe cel tânar, de voia sa suindu-se la ceruri, apuca-l de picior si trage-l, caci nu îi este de folos.” L-am fericit pe acel ucenic ca era asa smerit si avea un parinte duhovnicesc cu viata atât de sfânta. Si mi-am amintit o poezie a Sfântului Teodor Studitul: Ucenicului „Hai, tânar luptator, stai lânga mine, plin de râvna, pleaca-ti grumazul cu desavârsita ascultare, smereste-te, moarta sa-ti fie voia.

Scoate-ti din inima toate gândurile Ca în sfârsit sa intri în arena.a.

Sa nu te sperie pustietatea, nici stâlpul, nici cetele ce-si cauta viata-n Dumnezeu.

Esti înaintea lor, îti spun, Scripturile o întaresc, caci tu urmezi a celor dintâi martiri carare.”.

— Fericiti sunt calugarii, atletii vietii duhovnicesti. Fericite pasarile cântatoare ce se desfata în racoarea primaverii lui Dumnezeu. Noi nu putem trai aceste fericiri. Noi respiram duhoarea necuratiei noastre si înghitim pulberea pamântului, din care suntem facuti.

— Cu toate acestea si voi va puteti bucura de razele slavei dumnezeiesti, va puteti umple de Lumina lui Dumnezeu.

Daca vreti sa ajungeti adevarati teologi, trebuie sa va rugati deoarece numai asa este prezent si lucreaza Duhul Sfânt. „Daca esti teolog, te rogi cu adevarat si daca te rogi cu adevarat esti teolog”. Îti voi spune ceva ce te va ajuta sa întelegi aceasta. Este cu putinta ca cineva, dupa savârsirea unui pacat (mai ales trupesc), sa scrie tratate teologice si sa se îndeletniceasca cu studiul lucrarilor Sfintilor Parinti dar, devreme ce pacatuind a pierdut harul, nu se mai poate ruga. Adica rugaciunea înceteaza dar munca nu. Asadar adevaratul teolog este acela care traieste în rugaciune. De aceea este cu putinta si pentru ceilalti a primi desfatatoarea frematare a luminarii dumnezeiesti.

— Dar cum? În aceasta privinta m-ai putea ajuta foarte mult. Ar fi deosebit de folositor si necesar.

VIII. Rugaciunea lui Iisus este necesara clerului si mirenilor ce traiesc în lume

Trebuie sa devii constient de necesitatea curatirii de patimi. Nu trebuie doar sa-ti doresti sa-i vindeci pe ceilalti, ci sa crezi în acelasi timp, cu putere, ca si tu, asemenea tuturor, esti plin de patimi. Fiecare patima este un iad. Ar mai trebui sa stii ca, potrivit celor spuse pâna aici, rugaciunea lui Iisus este o doctorie ce curateste sufletul si-l vindeca. Dar asta nu înseamna ca rugaciunea lui Iisus este esentialul, adica ceea ce curateste si lumineaza, ci mai degraba mijlocul prin care omul este unit cu Dumnezeu, singurul Care curateste si lumineaza sufletul. El este medicul sufletelor si trupurilor noastre, El este „Lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul, care vine în lume” (Ioan 1, 9). Picaturile pentru ochi curatesc vederea, iar aceasta curatita este capabila sa vada deosebirea dintre obiecte. Cu alte cuvinte, orice persoana trebuie sa-si doreasca sa fie curatita, sa se schimbe si, prin rugaciune, sa ceara luminare de la Dumnezeu.

— Crezi ca noi, cei care traim în lume putem face ceea ce fac calugarii pentru aceasta dumnezeiasca lucrare a rugaciunii?

— Chiar daca nu faceti exact ceea ce fac ei si voi trebuie si puteti reusi multe.

Sigur, trebuie lamurit ca alta este rugaciunea mintii si alta a rosti rugaciunea lui Iisus. Cu alte cuvinte rugaciunea mintii, asa cum o practica unii isihasti, presupune o viata fara griji si fara tulburari. Presupune liniste si multe altele, asa cum le-am descris pâna acum. Daca nu puteti practica rugaciunea mintii în lume – si acest lucru este foarte greu – trebuie sa va rugati cu rugaciunea lui Iisus în anumite momente, bine stabilite, sau sa o spuneti de câte ori puteti. Acesta va va face mult bine.

—Îmi poti arata câteva modalitati practice si folositoare?

— Separat de slujbele bisericesti, ar trebui sa-ti dedici anumite momente special pentru a practica rugaciunea lui Iisus, pentru a chema neîncetat numele lui Iisus. Sa începi putin câte putin si sa continui potrivit cu setea ta duhovniceasca si harului ce-l simti. Poti începe prin a rosti rugaciunea o jumatate de ora înainte de rasaritul soarelui si o jumatate de ora seara, dupa rugaciunea de seara, înainte de culcare. Este necesar sa existe un program statornic, ce nu trebuie încalcat cu nici un chip, nici macar pentru lucruri bune. Este posibil, spre exemplu, ca tocmai în acel moment sa vina cineva sa se spovedeasca. Daca nu este bolnav, sau daca nu este neaparata nevoie, sa nu amâni momentul ce l-ai stabilit dinainte pentru rugaciunea lui Iisus. La fel si cu lucrurile bune. Este necesara si o încapere linistita si izolata, unde sa nu se auda zgomote, si acolo sa începi sau sa lucrezi rugaciunea lui Iisus, cum am spus mai înainte. Adica la început trebuie sa încalzesti inima sau sa citesti o scriere a Sfintilor Parinti, care sa dea nastere smereniei si apoi, fie cu buzele, fie cu mintea sau cu inima, potrivit cu nivelul duhovnicesc, spui rugaciunea lui Iisus. Cu timpul, momentul acordat rugaciunii lui Iisus va spori si va îndulci inima si vei tânji dupa el.

Dar repet, la început avem nevoie sa ne silim pe noi însine sa spunem rugaciunea chiar si pentru scurt timp. Ne va face mult bine.

—Este deajuns aceasta scurta vreme?

— Nu este suficienta, dar când exista dorinta si smerenie, Dumnezeu împlineste ceea ce lipseste rugaciunii. Daca Dumnezeu arata atâta milostivire pentru caderile noastre, nu va fi El nespus de milostiv cu noi în stradania noastra de a ne transforma? El împlineste orice lipsa. Ia aminte si situatia fiecaruia dintre noi. S-ar putea ca o ora din rugaciunea ta sa se bucure de mai mare binecuvântare decât multe ore ale unui calugar, pentru ca tu esti ocupat si cu alte lucruri.

Am admirat discretia acestui calugar aghiorit, a acestui înger întrupat.

Distinge cu o îndemânare admirabila toate problemele si le desluseste pe fiecare în parte.e.

— Sa stii, însa, a continuat el, ca în timpul rugaciunii, cum am spus mai înainte, diavolul îti va aduce multe ispite. Vor aparea multe întâmplari care sa te determine sa te opresti din rugaciune. Dar mai trebuie sa stii si ca Dumnezeu te încearca prin aceste ispite ca sa vada daca ai într-adevar vointa de a lucra rugaciunea lui Iisus. Într-un asemenea caz, daca te silesti Dumnezeu va veni în ajutorul tau si va îndeparta toate greutatile.

—Dar, Gheron, daca în timpul rugaciunii, îmi vin în minte gânduri de a face altceva, de exemplu de a pregati o predica sau o omilie sau sa fac ceva pentru dragostea fratelui meu, trebuie sa le parasesc? Sa nu fac nimic, nimic?

— Da, trebuie sa le parasesti. Caci chiar si atunci când vin gânduri bune în timpul rugaciunii (ma refer la timpul fixat pentru rugaciune), pot fi folosite de catre cel rau ca sa ne tulbure rugaciunea. Daca diavolul îsi da seama ca suntem gata sa parasim rugaciunea lui Iisus pentru astfel de lucruri, ne va aduce multe asemenea gânduri în acel moment, pentru a ne face sa o amânam. Dar în acest caz, nici nu ne rugam, nici nu suntem curatiti, nici nu studiem si nici nu ne folosim cu adevarat fratii. Caci pregatirea unei predici, care a înlocuit rugaciunea, este fara roade. Nu le va folosi fratilor.

— Se întâmpla uneori ca ne întoarcem la chiliile noastre istoviti, dupa ce am cheltuit multa energie, si nu ne mai putem ruga dupa rânduiala obisnuita. Ce ar trebui sa facem în aceste cazuri?

— Nici atunci n-ar trebui sa renuntam la rugaciunea lui Iisus. Sfântul Simeon sfatuieste ca slujirea fratilor sa nu fie motiv de a ne lipsi de rugaciunea lui Iisus, deoarece atunci pierdem multe. Nu trebuie sa gasim niciodata scuze sa evitam rugaciunea. „În slujire osteneste-te pe masura puterii tale, iar în chilia ta nevoieste-te în rugaciune cu smerenie, priveghere si lacrimi neîncetate. Si sa nu ai în minte ca azi am trudit peste poate, deci sa scurtez rugaciunea pentru istovirea trupului. Fiindca îti spun ca nu conteaza cât te silesti pentru altii, peste puterile tale.

Caci a te lipsi de ceva atât de însemnat ca rugaciunea, mare nesocotinta este”. O jumatate de ora de rugaciune a lui Iisus valoreaza cât trei ore de somn adânc.

Îndelunga rostire a rugaciunii lui Iisus îl odihneste pe om si-l calmeaza. Chiar si din acest punct de vedere, este o doctorie întaritoare pentru organism. Asadar dragul meu parinte, înveleste-ti toate lucrarile în mantia de aur a rugaciunii lui Iisus. Multi au necazuri si destui frati se mâhnesc si sufera în nevointa lor duhovniceasca din cauza faptului ca lucreaza mai mult cu ratiunea, iar nu cu inima.a.

Se chinuie cautându-si gândurile, pe când daca traiesc în har, gândurile vin, pur si simplu revarsându-se ca un râu învolburat. De aceea se cearta între ei fratii si nu au pace, de aceea, atunci când sunt nedreptatiti, se mâhnesc iar nu se bucura potrivit poruncii lui Hristos. Deoarece nu au nici o legatura cu rugaciunea lui Iisus. Sfântul Nicodim Aghioritul, urmând o traditie lunga de câteva secole, spune ca episcopul ar trebui sa fie ales din rândul calugarilor. Având întelegere calugareasca, el nu se tulbura de nedreptatiri, defaimari, învinuiri sau ocarile oamenilor, fiind el însusi primul care recunoaste propria sa pacatosenie si se învinovateste singur. Astfel el dobândeste toate roadele pe care le-am mentionat mai înainte, mai ales dragoste, care se revarsa împreuna cu mult har, si libertate fata de caderea în pacat, dupa cum spun Parintii.

—Ce întelegi, parinte, prin întelegere calugareasca?

— Înteleg ascultare, smerenie, plângere de sine însusi si o sete nepotolita pentru rugaciunea lui Iisus. Si în mod deosebit ascultare de Batrânul duhovnic.

Calugarul trebuie sa fie smerit fata de toti oamenii si smerenia lui trebuie legata de lupta pentru curatirea de patimi. Nu trebuiesc încercate multe lucruri caci, din nefericire, în aceasta chestiune suntem influentati de diferite erezii. Cea mai mare lucrare este sa dobândesti smerenie si sfintenie. Atunci suntem cu adevarat bogati.

Biserica nu este un birou de servicii sociale, ci este vistieria harului dumnezeiesc. Preotii nu sunt asistenti sociali, ci sunt cei ce calauzesc poporul lui Dumnezeu. Si acest lucru nu se poate face decât cu smerenie si sfintenie.e.

Fara sfintenie si smerenie chiar si cea mai mare lucrare sociala este curând distrusa, în timp ce, daca avem viata smerita si sfânta, chiar si cea mai mica lucrare sociala dobândeste dimensiuni extraordinare. Cu smerenia trebuie împletita si plângerea de sine, adica auto-învinovatire. Trebuie sa fim primii care sa ne învinovatim. Respectul pe care ceilalti ni-l arata, sa întelegem, se cuvine preotiei iar nu persoanei noastre, pe când învinuirile se cuvin starii noastre pacatoase iar nu preotiei. Asa vom avea pace si mult har de la Dumnezeu, si vom alunga orice motiv care ne face sa ne urâm fratii. Deasemenea trebuie sa fie si o sete nepotolita pentru rugaciunea lui Iisus. Sa nu consideram rugaciunea lui Iisus ca pe ceva ocazional, ci drept însasi viata noastra.

Trebuie sa ne miscam înlauntrul rugaciunii. Iar teologia si predica sa ni se nasca înlauntrul lucrarii sale sfinte. Ar trebui sa avem propriul nostru program, pe care sa-l respectam în fiecare zi. Când traim în acest fel, lumea are folos peste masura. Oricine ar fi, preot sau episcop, ar trebui sa aiba întotdeauna o singura preocupare: sa nu-si piarda calugaria. Scrie în „Pateric”: „Se spunea despre Avva Netras, ucenicul lui Avva Siluan, ca si când sedea în chilia sa la muntele Sinai, cu masura se ocârmuia pe sinesi dupa trebuinta trupului. Iar când s-a facut episcop la Faran, mult se strâmtora pe sinesi spre viata cea aspra. Si i-a zis lui ucenicul sau: Avvo, când eram în pustie, nu te nevoiai asa. Si i-a raspuns batrânul: acolo era pustie si liniste si saracie si voiam sa chivernisesc trupul, ca sa nu ma bolnavesc si sa caut cele ce nu aveam.

Iar aici este în lume si pricepere si de ma voi bolnavi aici, este cine sa ma sprijineasca, ca sa nu pierd calugaria”. Acei ce au întelegerea unui calugar, simt nevoia sa primeasca binecuvântare, orice lucrare ar avea. Si pe toata durata acesteia, pâna la încheierea ei se încredinteaza unui episcop ori unui povatuitor duhovnicesc, pentru ca acestia sa vegheze asupra lor si sa-i îndrepte în ceea ce fac.

Nu doresc rasplata pentru aceasta, pentru ca cel ce este slavit sau rasplatit mai mult decât merita, mult pagubeste. Da, parinte. Si oriunde ai fi, pe strada, în masina, sau în orice alta parte, sa spui rugaciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul” si „Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu, mântuieste-ma”. Ar trebui sa mergem des la Sfânta Liturghie, pregatiti asa cum se cuvine si sa ne împartasim cu Preacuratele Lui Hristos Taine. Toata zidirea Îi multumeste si Îl slaveste pe Dumnezeu. Un preot care nu liturghiseste este în dezacord cu aceasta minunata lauda. Bine ar fi ca, din când în când, sa se cânte canonul Domnului nostru Iisus Hristos ce se afla scris în Ceaslov, asa cum bine ar mai fi sa se citeasca si acatistul Domnului nostru Iisus Hristos aflat la sfârsitul cartii „Razboiul nevazut” a Sfântului Nicodim Aghioritul. El ne îndeamna staruitor sa chemam deseori, prea-dulcele, datatorul de bucurie si izvorâtorul tuturor bunatatilor, mântuitorul nume al Domnului Iisus Hristos, nu doar cu buzele, ci si cu inima si mintea. Ai de asemenea, marea îndatorire de a te ruga si pentru ceilalti, deoarece tu esti cel caruia Dumnezeu i-a încredintat poporul Sau. De aceea este datoria ta sa te retragi si sa te rogi pentru pacea si luminarea poporului Sau. Precum a facut si marele Moise…

IX. Rugaciunea lui Iisus pentru ceilalti

Într-adevar, parinte, n-am spus nimic pâna acum despre rostirea rugaciunii lui Iisus pentru ceilalti. Cum se poate folosi rugaciunea în acest scop? — Exista parinte, atâta nenoroc în lume, atâtea rele, atâta necunoastere a lui Dumnezeu, care, dupa cum spun Parintii, este cel mai mare pacat. Pentru aceasta esti dator sa plângi si sa te rogi. Sfântul Ioan Scararul a scris o cuvântare adresata pastorului de suflete, adica staretului, în care spune ca atunci „când peste turma se abate întunericul si noaptea patimilor, pune câinele sa stea neclintit lânga Dumnezeu în paza de noapte.” Atunci când crestinii dorm, preotul trebuie sa-si puna mintea de straja, adica sa vegheze si sa se roage Lui Dumnezeu pentru poporul Sau. Câti oameni se risipesc în acel moment! Câti sunt în pragul sinuciderii! Câti sunt pe punctul de a comite crime îngrozitoare! Câti sunt deznadajduiti si în nevoie. Tu trebuie sa rostesti rugaciunea lui Iisus pentru toti acesti oameni – „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-i pe robii tai”, sau „pe robul tau” daca te rogi doar pentru cineva anume.

— Pot sa te întreb ceva? Ai spus mai devreme ca rugaciunea lui Iisus ar trebui sa nu fie afectata de imaginatie. Acum spui ca trebuie sa ne rugam pentru altii, care au atâtea probleme. Dar acest lucru nu stârneste cumva imaginatia si face mintea sa se întrebe, pe când de fapt ar trebui sa se adune în ea însasi si în inima?

—Ai facut bine ca m-ai întrebat acest lucru deoarece în aceasta privinta este necesara o explicatie. Când ne rugam pentru altii, trebuie sa o facem înafara.

Adica, daca vrem sa spunem rugaciunea lui Iisus pentru unii care sunt în nevoi, ar trebui sa spunem mai întâi „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste pe robii tai”, sau „robul tau”, pomenindu-le numele, dar dupa aceea, ar trebui sa continuam fara sa mentionam numele lor si fara sa ne fixam mintea asupra lor, fara sa ne gândim la ei.

Dumnezeu stie pentru cine ne rugam. Nu trebuie sa te gândesti nici la problemele care-i framânta, spune doar „miluieste pe robul tau” si Dumnezeu va trimite harul Sau. Si daca este vrednic sa-l primeasca, harul va lucra potrivit cu nevoia sa. Harul lui Dumnezeu, parinte, este asemenea apei, care atunci când vine pe pamânt este sorbita de radacini si da fiecarui copac cât are nevoie. Nu avem aceeasi convingere si în timpul Sfintei Liturghii? Ne rugam pentru toata lumea si poporul raspunde „Doamne miluieste”. Caci atunci când mila lui Dumnezeu vine, daruieste omului ceea ce are cu adevarat nevoie. Dar rugaciunea pentru ceilalti este si din alt motiv un efort necesar.

— As vrea sa-l aud.

— Când ne rugam pentru altcineva, imediat primim lamuriri de la Dumnezeu despre ceea ce are în special nevoie si putem lucra cu adevarat pentru mântuirea lui. A venit odata cineva în chilia mea laudându-mi un crestin care, aparent se bucura de un mare succes. Pentru ca ideea nu prea era ortodoxa, am mers în biserica si m-am rugat lui Dumnezeu sa-mi descopere ce se întâmpla. Si no sa-ti vina sa crezi…

—Nu spune aceasta, parinte, de ce n-as crede?

Imediat în biserica s-a simtit un miros urât. Si am zis, cel laudat nu era un om bun, nu avea harul lui Hristos. Pierduse harul datator de viata si astfel era mort: „ai nume, ca traiesti, dar esti mort” (Apocalipsa 3, 1). Caci, atunci când pleaca sufletul, trupul moare si miroase urât. La fel este si când harul lui Dumnezeu pleaca de la om, sufletul moare si lasa o duhoare duhovniceasca.

Am ramas uimit. Ceea ce-mi descoperise acum fusese fara nici o urma de mândrie. Sfintii nu pot fi trecuti în nici o categorie. Ei nu sunt nici mândri nici umili, ci sunt mai degraba oamenii lui Dumnezeu. Nu vorbesc pentru a se lauda ci pentru a-i folosi pe ceilalti, tot ceea ce fac fiind spre slava lui Dumnezeu. Legea Lui Dumnezeu devine legea lor ajungând adânc înscrisa în întregul lor mod de viata.

— În general, parinte, a continuat el, rugaciunea lui Iisus este necesara pentru lucrarea ta. Prin rugaciune vei fi în stare sa recunosti înlauntrul inimii tale miscarile vicleanului diavol. Inima devine foarte sensibila si nespus de agera în recunoasterea diavolului si, în acelasi timp îsi trage multa putere din rugaciune pentru a alunga pe cel rau din ea. Astfel, devine un receptacol al Duhului Sfânt.t.

Mai mult decât atât, fiind încercat în razboiul împotriva diavolului si având cunoasterea harului dumnezeiesc, poti cu mare usurinta sa intri în sufletul celuilalt si sa patrunzi în lumea interioara a celui ce vine la spovedanie. Folosul este nespus de mare. El pleaca de la scaunul de spovedanie cu totul alt om. Usurat de patimile stiute si nestiute.Dar as vrea sa-ti adresez trei rugaminti, a continuat Gheron. Sunt sigur ca mi le vei împlini…

—Te rog, am spus. Sunt absolut sigur ca vor fi de folos.