Cuvântul al patrulea

Cel care doreste sa se învredniceasca de darul rugaciunii inimii trebuie sa o ceara de la Dumnezeu cu cea mai fierbinte inima, având o vietuire înalta, curata, neprihanita si nevoitoare, staruind în cererea sa la Dumnezeu daca nu se va învrednici de dar prea repede, pâna când se va bucura de ea de sus, de la parintele luminilor.

Deoarece, de multe ori Dumnezeu nu ne da de îndata ceea ce cerem pentru a se arata staruinta noastra pâna la sfârsit, devenind astfel mai fierbinte în rugaciune ca la început.

Binecuvinteaza, parinte!

A spus Domnul: "Strâmta este poarta si îngusta este calea care duce la împaratia cerurilor". Aceasta cara ruie strâmta si nevoitoare nu este alta decât viata obositoare si nevo itoare în Dumnezeu, spre care se îndreapta oricine doreste în aceasta lume împaratia cereasca. Deoarece aceasta viata nevoitoare si ascetica în Dumnezeu naste în om omorârea patimilor, iar omorârea patimilor naste înstrainarea mintii de lume si de vrajmasia diavolului. Daca reuseste careva sa-si omoare patimile printr-o vietuire nevoitoare, în sufletul sau va straluci o raza dumnezeiasca, care înstraineaza mintea sa de lumea aceasta si îl mâna spre împotrivirea si lupta cu diavolul. Iar înstrainarea de lume si împotrivirea si ura fata de diavol nasc nadejdea si încrederea în Dumnezeu. Din clipa aceea, omul va cere ajutorul lui Dumnezeu pentru a-l birui pe diavol. Si cere ajutorul lui Dumnezeu neîncetat, deoarece diavolul nu înceteaza a purta razboi împotriva omului pâna în ceasul mortii acestuia. De aceea si omul cere lui Dumnezeu sa i se dea ajutorul si puterea pentru a se putea împotrivi totdeauna la toate atacurile diavolului si sa se pazeasca astfel nevatâmat de sagetile ascunse si înfricosatoare. Iar Dumnezeu îi da mereu ajutorul la cererea sa, deoarece spune: "Cereti si vi se va da". Si ajutorul permanent pe care omul îl cere de la Dumnezeu pentru a birui mereu pe neadormitul diavol, nu este altul decât cercetarea neadormita si neîncetata a rugaciunii mintii si a inimii, care daca se va da omului de catre Tatal Atottiitorul, va prinde radacini în inima curata asa cum prinde radacina samânta care cade în pamânt bun si gras. Iar samânta rugaciunii îndulceste mintea, încalzeste inima, da mângâiere sufletului cu Harul ei dumnezeiesc. Asa încât, de acum, sufletul începe sa dea roade din rugaciunea mintii mai întâi treizeci, apoi saizeci si la sfârsit o suta.

Acest lucru se întâmpla astfel deoarece rugaciunea mintii nu se da omului cu masura desavârsirii de la început, dupa cum nici Apostolilor nu li s-a dat de la început Harul Duhului Sfânt, ci mai întâi li s-a dat mai putin, atunci când le-a spus Hristos înainte de patima Sa: "Iata va dau voua putere împotriva duhurilor necurate, pentru ca sa puteti scoate si vindeca orice boala si orice neputinta". Apoi li s-a dat mai mult Har dupa înviere, când a suflat asupra lor si a zis: "Luati Duh Sfânt, carora veti ierta pacatele, li se vor ierta lor, carora le veti tine, tinute vor fi". Si abia a treia oara au primit Harul Sfântului Duh cu masura deplinatatii, când Duhul Sfânt însusi S-a coborât din cer în persoana peste capetele Apostolilor, în chip de limbi de foc, în ziua Cincizecimii.

In acelasi fel daruieste si acum Dumnezeu harul rugaciunii mintii omului. Mai întâi, cu putina rugaciune, omul se pregateste si se antreneaza pentru mai multa rugaciune. La fel, iarasi, cu mai multa rugaciune si mai puternica, se pregateste pentru darul desavârsit al rugaciu nii mintii. Deoarece atunci când omul va ajunge la masura desavârsirii Evangheliei lui Iisus Hristos si va fi în masura sa întoarca lui Dumnezeu roade vrednice, pe masura darului dumnezeiesc, dupa cum spune: "Rodul sau îl va da în vremea aceea", atunci, spun, Dumnezeu îi da masura deplina si darul desavârsit al rugaciunii mintii.

Dar acest dar desavârsit care coboara de la parintele luminilor, pe cât este de înalt si de pretios, pe atât are ne voie de vietuire înalta si cinstita, pentru ca cel asemenea pe cel asemanator iubeste. Dar pentru a ne încredinta de adevarul celor spuse, sa aducem exemplul unui sfânt. Sfântul Maxim Kavsocalivitul avea multa sete de a de prinde rugaciunea mintii si o ruga mereu pe Maica Dom nului sa-i dâruiasca acest dar al rugaciunii. Si i-a dat Dumnezeu dupa inima lui si i-a împlinit dorinta dupa cum cerea el, asa cum este scris: "îti va da tie Dumnezeu dupa inima ta, si toata voia ta o va împlini". Si iata cum s-a întâmplat. I s-a aratat lui Maica Domnului si i-a spus: "Maxime, urca în vârful Athosului pentru a primi darul rugaciunii mintii".

Si a urcat sfântul si a primit ceea ce dorea cu atâta ardoare. A urcat. Dar cum a urcat? A urcat însetat, a urcat înfometat, a urcat nedormit, nevoindu-si trupul, a urcat descult, cu credinta fierbinte, cu smerenie multa si cu netarmurita evlavie. A urcat având inima curata si mintea curatita. A urcat cu nadejde vie si cu caldura în inima. A urcat în vârf si a udat pamântul cu lacrimi fierbinti si multe. A urcat, dar nu a primit de îndata darul mult dorit. A coborât în biserica Maicii Domnului întristat, dar nu deznadajduit, si iarasi a urcat cu mai multa credinta, cu mai multa evlavie, cu mai multa smerenie, cu mai multa rugaciune, cu mai multa caldura, cu mai multa foame si cu îndoita sete a sufletului si a trupului, cu mai multe lacrimi si cu hotarârea ca de nu se va învrednici de darul mult râvnit, sa nu mai plece din vârful Athosului, nici sa manânce, nici sa bea apa si nici sa dea somn ochilor sai, nici amorteala pleoapelor sale, dupa cum scrie: "Cuvioase parinte, nu ai dat somn ochilor tai, nici amorteala pleoapeior tale, pâna cînd n-ai eliberat de patimi sufletul si trupul tau; venind dar Hristos împreuna cu Tatal, si-a facut în tine salas".

Acestea erau nevointele cele vazute ale cuviosului. Luptele cele nevazute, pe care le dadea cu nevazutii demoni, cine sa le povesteasca? Deoarece demonii, cum au luat seama ca sfântul râvneste sa primeasca darul rugaciunii mintii, au ridicat aproape toate cetele diavolilor pentru a-l tulbura si a-l înfricosa pe sfânt, pentru ca, de frica, cuviosul sa fuga fara a primi rodul staruintelor sale. Demonii pareau ca se napustesc asupra lui în numar nesfârsit, cu strigate si zgomote asurzitoare.

Si alte nenumarate semne înfricosatoare trimiteau demonii în mintea cuviosului, pentru al face sa fuga de frica, dar acesta a ramas neclintit, precum un stâlp nemiscat, pâna ce a primit în acest fel ceea ce râvnea.

In vârful Athosului a coborât Prea Sfânta Nascatoare de Dumnezeu, tinând în bratele sale pe Iisus Pruncul, înconjurata de nenumarati îngeri, iar vârful Atosului îi parea sfântului mai cuprinzator decât cerul. Si pe buna dreptate parea astfel, deoarece coborâse acolo Acoperitoarea cerurilor, împreuna cu Fiul sau si Dumnezeu Cel neîncaput de ceruri. Iar sfântul, vâzând cu ochii sai pe Prea Sfânta Nascatoare de Dumnezeu, a cazut la pamânt si i s-a închinat de trei ori, spunând de fiecare data:

"Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucura-te ceea ce esti plina de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântata esti tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui tau, pentru ca ai nascut pe Mântuitorul sufletelor noastre".

Si atunci, Maica Domnului a dat cuviosului cu preacuratele sale mâini artos sfânt, pe care luându-l cu evlavie cuviosul l-a mâncat înmuiat în vin. Atunci Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu s-a facut deodata nevazuta de la fata sfântului, Iar acesta, în timp ce mânca pâinea sfânta, a simtit în inima sa fierberea si clocotirea rugaciunii. Si din ceasul acela, si când era treaz, si când dormea, rugaciunea clocotea în inima lui, îndulcindu-i sufletul, încalzindu-i inima si luminându-i ochii mintii. Incât, ajungând a fi luminat astfel, vedea cu ochii lui în întunericul noptii atât de bine, ca si când ar fi stralucit soarele în plina zi Si de multe ori se ridica si era purtat prin aer cu trupul, ca un vultur.

Acestea toate însa s-au întâmplat cu Sfântul Maxim Kavsocalivitul; noi sa ne întoarcem la cele despre care vorbeam.

Iar cuvântul ne arata ca darul rugaciumi neîncetate se da celui care urca în vârful Athosului, adica primeste de la Dumnezeu cu masura deplinatatii darul rugaciunii inimii acela care petrece o vietuire înalta, neprihanita si curata Aceasta este o vietuire chinuitoare pentru trup, dar odihnitoare si mângâietoare pentru suflet, o vietuire care inalta mintea la cer, precum este înaltat vârful Athosului intre nori.

Aceasta vietuire înalta si cereasca este dorita nu numai de ingerii neprihaniti si de Protectoarea neprihanirii Stapâna tuturor, Maica Domnului Iisus, ci si de cerescul Si neajunsul cu mintea Tata al Domnului nostru Iisus Hristos. De aceea sadeste în inima celui ce are o astfel de vietuire pomul rugaciunii mintii, care, udat de râuri nesfarsite de lacrimi, creste si se mareste ca cedrii Li banului si îi racoreste cu mireasma negraita a cuvintelor dumnezeiesti pe cei care sunt atinsi de focul pacatului. Si îi hraneste cu dulcele si înmiresmatul sau fruct pe cei care flamânzesc îndeletnicindu-se cu lucrarea dumnezeiasca. "Durerile roadelor tale vei mânca, fericit vei fi si îti va fi tie bine", adica, prin suferinte, prin osteneli, prin stradanii si prin celelalte nevointe în care te pui la încercare pe tine însuti luptând zi si noapte cu patimile tale, pâna când le dezradacinezi din inima ta, pentm a se sadi de sus în aceeasi inima pomul rugaciunii duhovnicesti, al cugetarii duhovnicesti, al vederii mintii duhovnicesti. Prin toate acestea, spun, ti se pregateste în suflet rod ceresc, rod nestricacios, rod duhovnicesc, mai dulce decât mierea.

Cine gusta din acest rod este fericit cu adevarat si norocos, deoarece nu va mai flamânzi în veac, trâind el în Hristos si în el traind Hristos. Caruia se cuvine slava si stâpânirea în veci.

Amin.