Cuvântul al patrusprezecelea

Despre cum cugetul care s-a curatit prin rugaciunea mintii neîncetat lucrata în inima, maica lacrimilor, întelege diferitele gânduri care intra în suflet, deosebind care sunt de la Dumnezeu si care sunt de la demoni; înca si despre plâns.

Binecuvinteaza, parinte!

De îndata ce coboara în suflet Harul lui Dumnezeu, si doreste sa salasluiasca în acel suflet, cugetul curat si treaz simte în clipa aceea si în orice clipa ca a venit si a salasluit în el Harul lui Dumnezeu. Iar cugetul îsi are scaunul si tronul sau în mijlocul fruntii, în cel mai înalt loc al trupului omului, ca pe niste metereze înalte de unde vede totul si în toate partile. Si simte totodata si fara întârziere ca se apropie de suflet si da de stire mintii omului sa ia aminte si sa se încredinteze daca de la Dumnezeu este ceea ce a intrat în cetate - adica în suflet - sau de la diavoli.

Aceasta lucrare si cugetare a mintii si a cugetului se cheama deosebire, si aceasta deosebire este adevarata, deoarece mintea si cugetul judeca si cerceteaza împreuna cu cugetare exacta si înalta diferitele lucrari pe care le savârsesc în simturile sufletului si trupului gândurile si provocarile cele care au intrat în suflet, trecând de paza cugetului si a mintii. Aceasta judecata, care se face de cuget si de minte, este dreapta si buna.

Deoarece spune: "Sunt mai buni doi decât unul". De aceea gândurile bune si folositoare sunt lasate sa intre liber în suflet, în timp ce gândurile rele si înselatoare sunt îndepartate cu lupta.

Când cugetul îsi afla sanatatea deplina, adica este curat si purificat de la mâncarurile si bauturile care aduc placeri, prin înfrânare de la somnul prea mult si de la hrana prea multa, prin rugaciunea neîncetata a inimii, prin varsarea neîntrerupta a lacrimilor, prin înfrânarea si tacerea cele luminate de Dumnezeu, prin curatenia sufletului si a trupului, prin smerenie si umilinta, prin îndelunga rabdare pe care o arata în ispite; pe scurt spunând, când este luminat de deasa împartasire cu Preacuratele Taine ale Domnului, atunci simte cu multa claritate tot ceea ce trece prin sine sau prin alta parte ("caci furul, nu intra în staulul oilor pe poarta, ci pe alta parte") si intra în suflet. Si întelege daca este lucru dumnezeiesc sau diavolesc. Si daca este dumnezeiesc, da de îndata de stire inimii, care este pregatita sa-l primeasca asa cum se cuvine. Iar daca este ceva diavolesc, da de stire si convinge inima sa nu deschida usa de intrare, adica sa nu-l primeasca. Intelege-le, asadar, pe amândoua când sunt. Deoarece lucrul diavolesc când trece pe acolo face mult zgomot si tulbura starea si linistea sufletului si ale simtirilor trupului, precum tulbura lupul linistea si starea oilor atunci când intra în curtea si în staulul lor. De aceea spune: "Furul nu vine decât sa fure si sa piarda".

Iar Harul lui Dumnezeu, mângâierea Sfântului Duh, când vine de sus de la Tatal luminilor la om, mai întâi trece pe la paza cugetului, si acolo, dupa ce se opreste putin cât sa-l salute, intra dupa aceea direct în inima, mai iute decât fulgerul. Si precum atunci când fulgera vezi stralucirea fulgerului în norii întunecosi si negri si ti se pare fulgerul ca o sfoara de foc luminoasa, la fel si Harul lui Duirmezeu: când saluta cugetul si se arata acestuia, cugetul simte aparitia si salutul sau într-un fel foarte tainic. Si iarasi, când Harul lui Dumnezeu se misca si se îndreapta spre inima, cugetul simte cu ce viteza de negrait trece puterea si lucrarea Harului dumnezeiesc din cugetul omului în inima. Si daca ajunge în inima Harul lui Dumnezeu, inima curata simte venirea si salasluirea Harului, adica inima simte ca Harul lui Dumnezeu si-a facut locas în ea, deoarece s-a savârsit si în inima aceeasi lucrare care s-a savârsit în cuget de catre Har. Si atunci, dupa ce Harul lui Dumnezeu s-a coborât si s-a atins de inima, dispare de îndata învârtosarea inimii, precum se topeste ceara la fata focului si se nasc în inima lacrimile aducatoare de bucurie, care sunt numite mai ales "fericita întristare". Aceasta întristare aduce mângâiere inimii, bucurie sufletului, înalta mintea la Dumnezeu, îndulceste cugetul, da lumina de bucurie în chip minunat fetei, alunga acedia, taie patimile trupesti, omoara patimlle sufletesti, naste frica de Dumnezeu si opreste precum o cetate întarita orice rautate si orice pacat.

Deoarece atâta timp cât salasluieste în sufletul omului aceasta întristare, demonii nu îndraznesc sa-si faca aparitia în fata inimli, pentru ca rautatea lor este arsa de aceasta întristare precum sunt arse vreascurile de foc. Si nu se prinde planul pacatului, cel planuit de demoni în inima omului, precum nu aprinde iasca atunci când este uda, oricât ar încerca omul. De aceea nici nu se apropie demonii de inima întristata. Si iarasi, chiar daca îndraznesc sa se apropie, miscati de multa lor rautate si vrajmasie de oameni si de frica, nu reusesc sa faca nimic.

Atâta timp cât aceasta întristare nu paraseste inima omului, neîncetat plânge inima si varsa lacrimi omul acela. Varsa lacrimi mai multe decât apa din colimvitra în care sa botezat. Sa ia aminte cel care ajunge la aceasta întristare sa n-o piarda, deoarece ea se

poate pierde, sau mai bine zis pleaca singura, când mintea nu privegheaza si inima nu se roaga. De aceea spune si Domnul: "Privegheati si va rugati pentru ca sa nu cadeti în ispita".

Intr-adevâr, când lipseste aceasta întristare, sufletul poate cadea în mare ispita. Deoarece atunci, ispitit puternic si luptat din toate partile de vicleanul diavol, omul este usor biruit si poate fi ranit de moarte. Iar întristarea aceea pleaca, dar cum pleaca nimeni nu stie si nici nu întelege, asa cum nu întelege cineva cum trec zilele vietii lui. Numai aceea cunoaste si întelege cel care a pierdut întristarea aceea, ca a plecat de la el, precum fiecare dintre noi întelege ca trec zilele vietii lui, dar cum trec nu întelege.

Dar când pleaca întristarea, sa o ceara omul din nou de la Dumnezeu. Deoarece cât lipseste întristarea, omul este lipsit de daruri mari si ceresti, iar sufletul lui saraceste ca o vaduva saraca. Nnumai dupa ce revine întristarea omul întelege si cunoaste pierderea de mai înainte. Iar când omul vrea sa ceara de la Dumnezeu întristarea de care a fost lipsit din pricina neatentiei lui, sa o ceara prin mijlocirea adevaratei smerenii. Sa arate lui Dumnezeu o fata încruntata, inima si minte necajite. Sa aduca înaintea lui Dumnezeu toata strâmtorarea pe care o are în suflet si tot necazul de care sufera inima lui. Si sa reverse în fata lui Dumnezeu într-un fel anume toata rugaciunea lui, cerând mila pentru nenorocirea în care se afla, dupa cum spune si cuvântul proorocului David: "înaintea Lui revars rugaciunea mea si necazul meu înaintea Lui îl spun".

Sa ia asupra lui omul Harul lui Dumnezeu, acuzânduse numai pe sine ca este de vina si ca a devenit pricina plecarii întristarii de la el. Sa fagaduiasca lui Dumnezeu ca de acum înainte va lua aminte sa arate o adevarata pocainta înaintea Lui. si, asa cum, atunci când este întristarea aceea în inima, sunt mângâiate nu numai inima si sufletul, ci si toate puterile sufletului si ale inimii, si chiar trupul însusi primeste din nou mângâiere, tot asa, atunci când lipseste întristarea, sa cada toate la rugaciune si s-o ceara de la Dumnezeu.

Fiecare sa-si împlineasca datoria sa. Trupul sa se nevoiasca cu cea mai vadita nevointa.

Rugaciunea sa fie înfrânta cu oftaturile si cu silinta rugaciunii. Sufletul sa se îmbrace cu tristetea precum se îmbraca în negru mireasa când ramâne vaduva. Mintea si cugetul sa însoteasca sufletul pâna la tronul dumnezeirii, si atunci sufletul sa cada plin de lacrimi si de evlavie, precum fecioara aceea cuminte si plina de durere la picioarele Domnului nostru Iisus Hristos, Mirele ei, Cel preacurat si nestricacios. si sarutându-le, sa cuprinda vesmântul Lui stralucitor, si, privind zi dupa zi fata Lui dumnezeiasca cea preadulce si de necuprins cu mintea, saL roage cu smerenie si cu rugaciune fierbinte, cu cuvintele de mai jos, cu frica multa si cutremur si cu iubire. Sa spuna astfel:

Rugaciune

Adu-Ti aminte, Doamne, ca pentru om Te-ai facut om adevarat si mântuieste-ma pentru iubirea Ta de oameni; nu lasa, Stâpâne, rugaciunea mea fara raspuns, pentru numele Tau Cel preasfânt, ci daruieste-mi mângâierea Ta. Pentru tronul Dumnezeirii Tale, Facatorul meu, nu Te mânia pe mine, desfrânatul. Pentru slava Ta cea negraita, Dumnezeul meu Cel preadulce, trimite-mi si mie milele Tale cele bogate. Varsa cu milostivire din locasul Tau preasfânt Harul Tau îmbelsugat asupra mea, ca prin mare necaz trece robul Tau când este lipsit de Harul Tau. Nu Te mânia pe mine, Sfinte, pentru ca vin în fata Ta cu multe cuvinte. Deoarece Tu stii ca toate le spun din multa mea amaraciune, care vine din învârtosarea inimii mele. Iarta, lasa, Milostive, toate faradelegile mele, câte Ti-am gresit din tineretile mele si cu care am întristat Duhul Tau cel Sfânt si pe Tine, Stâpânul si Dumnezeul meu preadulce. Intoarce fata Ta de la pacatele mele si toate faradelegile mele sterge-le. Inima curata zideste întru mine, Domnul meu, si Duhul Tau cel Sfânt înnoieste-L întru mine. Deoarece, Doamne, Doamne, când Tu trimiti mângâierea Ta asupra mea cu Duhul Tau cel Sfânt si ma îndulcesc de Harul Tau, atunci doresc sa ramân sub stapânirea Ta cu toata puterea si dorirea.

Da, Imparate Ceresc, preadulce Iisuse al meu! Domnul slavei, Cel slavit în voia sfintilor, iarasi si iarasi Te rog, eu nevrednicul, asculta-ma pe mine smeritul si netrebnicul robul Tau si da-mi înapoi Harul Tau si desfatarea mântuirii Tale, pe care cu dreptate le-ai luat de la mine din pricina pacatelor mele cele nemasurate. Ma rog, Stâpâne, întareste-ma cu Harul Preasfântului Tau Duh, ca sa nu mai ajunga la smeritul Tau rob, cel care în multe feluri totdeauna ma lupta, navalind asupra mea ca un leu salbatic si trufas fara masura.

Deoarece Tie, iubitorule de oameni, Iti încredintez ca pe un testament viata mea întreaga si nadejdea mântuirii mele. Ca pe Tine Te lauda toate puterile ceresti, si Tie slava îti înalta în vecii vecilor. Amin!

Zicând acestea omul, tainic, adica cu duhul sau, plecându-si fata inimii si a trupului, având acolo si cugetul, afundat în adâncul smereniei, va vedea ca inima lui începe sa se înmoaie; sa stie atunci ca mântuirea lui este aproape. Deoarece S-a apropiat de el Domnul, sa împrastie cu aratarea Lui cea nevazuta si sa îndeparteze toata învârtosarea si toata împotrivirea, prin care sufletul este împiedicat de la vederea adevarata a lui Dumnezeu si este lipsit de întristare. Iar daca împietrirea inimii ramâne si nu plânge inima, nici sufletul nu jeleste pentru Mirele lui si mintea lui nu este acoperita nu poate vedea pe Facatorul ei, Cel nevazut, atunci sa nu deznadajduiasca si sa nu înceteze lupta cea buna, ci sa se osândeasca si mai mult în tot ceasul, si dupa putin timp va primi mângâierea lui Dumnezeu în inima lui înfrânta, dupa cum spune: "Este aproape Domnul de inima înfrânta". Atunci, daca Se apropie în chip nevazut Domnul, va vedea si Harul lui Dumnezeu lucrând din nou. Si lacrimile vor începe sa curga cu usurinta, inima îsi va afla odihna si gândul pacea sa, iar sufletul va fi ca nascut din nou, asa cum era când a fost creat. "Se vor înnoi ca ale vulturului tineretile tale". De la aceste semne duhovnicesti omul ia de stire ca Dumnezeu a primit pocainta inimii lui înfrânte ca pe o mireasma cu bun miros. De acum înainte, va lucra poruncile Domnului, bucurându-se si smerindu-se deopotriva. Iar Dumnezeului nostru slava si maretia totdeauna.

Amin!