Cuvântul al optsprezecelea

Despre semnele duhovnicesti care se arata preotului vrednic si curat, prin care acesta primeste în sufletul lui o adevarata înstiintare ca este dupa rânduiala hirotonit (hirotonit mai întâi de Harul Sfântului Duh); si ca Dumnezeiasca lui Liturghie este primita în fata Sfintei Treimi.

Binecuvinteaza, parinte!

Preotul curat si vrednic, atunci când vine la sfântul jertfelnic pentru a jertfi pe Fiul lui Dumnezeu Dum nezeului Ceresc si Tatalui Acestuia, adica aninci când merge la Sfântul Altar pentru a savârsi Dumnezeiasca Liturghie, atunci îl înconjoara în numar mare, nevazut, îngerii dumnezeiesti netrupesti care îl slujesc în timpul întregii Liturghii cu multa evlavie. Deoarece sfintii îngeri slujesc pe preot în timpul Dumnezeiestii Liturghii, caci ei singuri nu pot savârsi Dumnezeiasca Liturghie fara preot. Deoarece în timpul Dumnezeiestii Liturghii îngerii au lucrare de care diaconi slujesc si ajuta pe preot la Dumnezeiasca Liturghie, dar ei însisi, singuri, nu pot savârsi Dumnezeiasca Liturghie fara preot. Iar preotul este asemenea unui om mare, cu înalta vrednicie, al împaratuiui, în timp ce îngerii sunt asemenea ostasilor si slujitorilor împaratului.

Slava unui împarat pamântesc sunt conducatorii de osti si ostasii. Slava lui Hristos, a împaratului împaratilor si a Domnului domnilor, este preotia si îngerii Acestuia.

Când spunem ca preotia este înaintea îngerilor în fata lui Hristos, este precum conducatorii de osti au întâietate la împaratul pamântesc fata de ostasii sai. Atunci când împaratul pamântesc da putere si vreun însemn împaratesc unui conducator, sunt cinstiti prin aceasta toti oamenii care se afla în ascultarea lui. La fel si împaratul ceresc, daca a pecetluit preotia cu slava Sa, a cinstit si a slavit preotia mai presus decât orice slava îngereasca si decât orice cinste îngereasca.

Preotul a fost cinstit si este cinstit de Biserica, adica de cresrinii buni si evlaviosi, ca si când ar fi cinstit de catre acestia Insusi Hristos. Deoarece preotul, în Dumnezeiasca Liturghie, este chip si în locul persoanei (anti-prosopon) lui Hristos. Cel care îl cinsteste pe preot si are evlavie la acesta, cinsteste si are evlavie fata de Hristos însusi. Iar cel care necinsteste pe preot necinsteste pe Hristos însusi.

Si precum un om cu vrednicie înalta al unui împarat pamântesc, când merge la împarat, merge cu curaj, si întâlnind pe împarat îi face plecaciune cu bucurie si îl îmbratiseaza bucurându-se, dupa aceea, asezându-se, vorbeste împreuna cu prietenul sau împaratul gura catre gura, ureche catre ureche, ochi câtre ochi, dragoste catre dragoste, precum ar vorbi doi frati dupa trup care se iu besc mult. Si niciodata nu se întâmpla conducatorului de osti sa se adreseze împaratului, iar împaratul sa nu-l as culte cu atentie. Dupa cum, iarasi, niciodata nu se întâmpla ca împaratul sa se adreseze conducatorului de osti si conducatorul de osti sa nu-l asculte cu mare atentie " si sa-i raspunda: "Da! Da! împarate! Asa sa fie; asa sa fie", precum spune: "Fie voia ta, precum în cer asa si pe pamânt".

Vazând slujitorii si soldatii împaratului ca acesta îi da atâta cinste si îi arata atâta iubire prietenului sau, conducatorului de osti, si acestia vor avea înca mai multa evlavie fata de împaratul. Mai mult, vazând cum îl îmbratiseaza pe conducatorul de osti si cum acesta sta de vorba despre cum sa sporeasca si sa întareasca slava împaratului pâna la marginile pamântului, îl asculta si îl cinstesc si au si mai multa evlavie pentru el.

De aceea, asadar, au evlavie dumnezeiestii îngeri fata de preot si îl cinstesc. Deoarece preotul vorbeste fara teama cu împaratul tuturor, Iisus Hristos, la care îngerii nu îndraznesc sa priveasca, cinstind maretia slavei Lui si neputând sa-si vada stralucirea dumnezeiasca si nespusa a fetei Sale. Preotul vrednic vorbeste împreuna cu Hristos Insusi gura catre gura, precum vorbeste un prieten neînselator si mult iubit cu prietenul sau sincer si adevarat. Si precum, atunci când ai curaj si prietenie multa cu un om mare, mergi la el si îi spui ceea ce ai de spus, la fel si preotul, având curaj fata de Hristos, pentru harul si vrednicia preotiei, merge la Acesta si-I spune toate tainele sale într-o convorbire tainica, adica cu voce foarte atenta, linistita si masurata. Deoarece în felul acesta spune preotul rugaciunile, aratând doua lucruri. Unul este maretia fara de margini a acelei persoane câtre care vorbeste si celalalt iubirea curata si curajul mare pe care îl are fata de acesta cel care îi vorbeste.

Când preotul curat îsi face rugaciunile înainte de a începe Dumnezeiasca Liturghie, inima lui se bucura, deoarece simte pe Cel pe care îl urmeaza a-L primi. Si dupa ce îmbraca vesmintele preotesti, inima devine înlauntrul lui ca un izvor dulce curgator, deoarece izvoraste din ea ceva întru totul tainic, întru totul pretios, întru totul cinstit si preadulce, pe care îl putem numi "untdelemnul bucuriei". Deoarece este unsa atunci, tainic dar simtit, pe dinauntru inima (adica omul launtric) preotului aceluia curat si vrednic cu "untdelemnul bucurie".

De aceea preotul acela plânge dulce-dulce si mângâietor pentru Hristos Cel preaiubit lui.

Si cu cât plânge neîncetat dulce-dulce pentru Iisus, cu atât prisoseste dulceata bucuriei.

Deoarece lacrima cu care plânge inima când preotul vorbeste cu Hristos prieteneste, gura catre gura, aceasta lacrima, spun, este numai bucurie, numai desfatare duhovniceasca, numai mângâiere, liniste si dulceata inimii si cugetului. Acest Har este revarsat de

Hristos ca un mir ceresc în inima, adica peste omul tainic si nevazut, adica în sufletul preotului curat, pentru a-l îndulci cu acest Har, pentru a-i da curaj sa se apropie de El si sa nu se teama de focul dumnezeirii, precum s-a temut Ioan Botezatorul, care nu a îndraznit sa se atinga de capul Lui pentru a-L boteza, pâna când Hristos însusi nu l-a încurajat cu cuvintele Lui încurajatoare.

Atunci când plânge inima preotului curat la Dumneze iasca Liturghie, plânge pentru ca La vazut pe preadulcele Iisus, preaiubit si nepretuit lui. Plânge deoarece a simtit dumnezeiasca prezenta si buna mireasma de negrait a lui Hristos. De negrait buna mireasma, spun, deoarece, une ori, fiind preotul cel curat îmbracat în vesmintele preotesti, îi vine dintr-o data la miros o buna mireasma minunata si de negrait, care îl face sa plânga cu inima sa ca un copil mic si sa se topeasca inima lui de evlavie sfânta si de varsarea de lacrimi nesfârsite. De la aceasta buna mireasma, ca mirul mirositoare, nespusa, dumnezeiasca, cereasca si duhovniceasca, întelege atunci acest dumnezeiesc râvnitor al slavei Domnului Hristos, ca atunci s-a aratat în chip nevazut în fafa sa Hristos începatorul dumnezeiestii bune miresme, sau, mai bine sa spun ca, plânge atunci inima acestui binecuvântat preot, deoarece venind la el Tatal, Fiul si Sfântul Duh, Si-au facut la el casa si locas. Plânge, asadar, deoarece îi arata Hristos, ca în oglinda, în ce slava negraita si stralucitoare îl va aseza atunci când se va învrednici de împaratia Lui.

Cu cât îl vede mai viu atunci preotul pe Hristos, cu ochii luminati ai sufletului lui curatit, cu atât mai mult îl cuprinde evlavia pentru Hristos. Si cu cât îl cuprinde mai mult evlavia pentru Hristos, cu atât mai mult simte în sufletul lui Harul lui Hristos. Cu cât mai vadit lucreaza în sufletul lui tainic Harul lui Hristos, cu atât mai mult plânge inima lui.

Deoarece atunci inima lui este coplesita de lacrimi pâna când nu le mai poate ascunde.

Atunci începe sa plânga cu glas acel fericit preot pentru Hristosul lui Cel preadulce.

Atunci îl poate vedea oricine cum uda cu lacrimile sale vesmintele preotesti. Uda sfânta Masa cu lacrimile ochilor sai si le sterge cu sfintele acoperaminte, miscat de o adânca iubire a inimii, pe care o are pentru Hristos, ca si când le-ar sterge cu vejmintele lui Hristos Insusi, aratând astfel lui Hristos ca doreste din tot sufletul sa fie cu El în veacurile nesfârsite ale veacurilor nesfârsite. Deoarece spune Acestuia din suflet cu un glas tainic plin de trezvie al inimii: "Pâna când, Doamne, Doamne, ma lasi în aceasta lume si nu ma iei cât mai repede, Tu, care esti dulcele meu Iisus?" Uda cu lacrimile sale chiar si însusi preasfântul Agnet, atund când, plecându-se sa se împartaseasca, face semnul crucii cu multa evlavie peste fata sa cu acesta, adica mai întâi îl saruta dulce cu gura lui, apoi îl atinge de frunte, de ochiul drept si de ochiul stâng si apoi se împartaseste.

Uneori, tinând Sfântul Potir pentru a se împartasi cu preasfântul precuratul si preacinstitul Sânge al lui Hristos varsa atâtea lacrimi din ochii lui, încât se poate întâmpla sa cada vreo picatura în Sfântul Potir din lacrimile care curg suvoi în clipa aceea, dulci-dulci, fierbintifierbinti, mângâietoare-mângâietoare. In acelasi timp cu curgerea lacrimilor celor multe si fierbinti, acesta spune lui Hristos blând-blând si curajos-curajos: "Pomeneste-ma, Doamne, întru Imparatia Ta. Doamne, daca vrei, primeste sufletul meu în clipa aceasta în pace în Rai si libereaza-ma de aceasta lume desarta. Caci acum, când sufletul meu Te-a vazut pe Tine, iubirea mea cea fara de margini si preadulce, acum când m-am împartasit cu Domnul si Dumnezeul meu, nu vreau sa mai traiesc nici o clipa fara Tine, lumina mea preadulce, deoarece Tu esti suflarea mea si viata mea cea preadulce".

In ceasul acela, curatul si nepatatul preot este tainic în întregime lumina curata si lumina lina. Atunci întelege el însusi lucruri mari, ceresti si de negrait. Deoarece, uneori se vede pe sine diferit si se minuneaza, pentru ca se vede fara de trup. Si gândind la ce poate fi aceasta si cum s-a petrecut aceasta schimbare, varsa din nou râu de lacrimi.

Uneori, iarasi, se vede pe sine deasupra pamântului, înaltat în aer ca de una-doua palme, savârsind astfel Dumnezeiasca Liturghie ca înger al Domnului. Acest lucru, de îndata ce îl vede, îl si pierde. Adica doar cât sa tragi o data aer în piept sau cel mult de doua ori, atâta timp sta în aceasta contemplatie acel preot curat si apoi iarasi îsi vine în fire. Alta data se simte pe sine ca nematerial, deoarece îsi simte trupul mult mai usor. Alta data, împartasindu-se, devine tot o bucurie, tot o veselie, usor cu trupul si liber cu duhul, cu multa îndrazneala, preabun, fara nici o rautate, plin de sfintenie si de desfatare duhovniceasca.

Când se împartaseste cu vrednicie preotul vrednic cu Preacuratele Taine ale lui Hristos, se întipareste înlauntrul lui numele lui Hristos si se raneste inima lui de miezul dulce al iubirii dumnezeiesti, de aceea doreste si este însetat sa-si verse sângele sau, daca se iveste prilej potrivit, din iubirea aceasta a lui pentru Domnul si Dumnezeul lui.

"Paharul mântuirii voi lua si numele Domnului voi chema", a spus proorocul.

S-a împartasit preotul curat cu Dumnezeiestile Taine si a baut din paharul Sângelui mântuitor al lui Hristos? S-a îmbatat de îndata sufletul lui de cele ceresti, coplesit de dorul pentru Hristos. De atunci încolo este stapânit de iubire si de dorul pentru Hristos si nu mai vrea sa stie dupa aceea de lume si de lucrurile lumii. Deoarece, de atunci înainte, si mai ales în ziua aceea, numai pe Hristos Il vede în fata ochilor sai si numai la Hristos se gândeste. De aceea nu mai are nici un fel de pofta pentru mâncarea cea stricacioasa, deoarece s-a saturat sufletul lui de mâncarea cea care ramâne spre viata vesnica.

Mâncarea si bautura lui sunt Preacuratul Trup si Preascumpul Sânge ale lui Hristos.

Mângâierea lui este întristarea mângâietoare si lacrimile pe care le varsa pentru Hristosul lui. Voluptatea si petrecerea lui sunt amintirea si cercetarea lui Hristos.

Preotul, care în chip nevazut este hirotonit de sus de dumnezeiescul Har si îi înalta Liturghia lui Dumnezeu, când îsi pune epitrahilul, pe care, binecuvântându-l, spunându-si rugaciunea si plecându-si capul, si-l pune pe grumaz, simte înainte de a-l pune sau chiar în momentul în care-l pune Harul lui Dumnezeu, care-îl atinge lin în mijlocul fruntii, ca o suflare dulce si blânda, care pare a nu fi simtita trupului, fiind nemateriala, dar cugetului, inimii si sufletului le este simtita ca lucrând lucrarea cea duhovniceasca în ele. Deoarece, de îndata ce a atins vârful capului acel Har al suflarii dumnezeiesti si tainice, se re varsa în aceeasi clipa în tot trupul preotului si în tot su fletul lui lucrarea aceea dumnezeiasca a epitrahilului, de aceea preotul devine atunci bucuros, plin de nadejde, ve sel si cuprins de trezvie. Din acest punct simte singur cu cugetul lui si primeste o înstiintare adevarata ca este primit ca mijlocitor la Dumnezeu si lucrator sfintit al dumnezeiestilor si preacuratelor Taine ale Domnului Iisus, la care mijloceste pentru pacatele lui si pentru pacatele oricarui suflet care crede în Hristos cu nemarginita evlavie si cu multe lacrimi.

Dar acest semn al dumnezeiestii mângâieri nu se întâmpla mereu preotului, ci numai uneori, din timp în timp, când binevoieste Hristos sa-l mângâie cu acest semn bun.

Deoarece, asa cum atunci când ploua nu fulgera întotdeauna cerul, ci uneori fulgera mult, alteori putin, tot asa se întâmpla si preotului vrednic si slujitorului curat al Domnului, Preotul vrednic este totdeauna bine primit ca mijlocitor la Dumnezeu si este ascultat de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu-i arata mereu Harul Sau în chip vadit, încât sa poata fi simtit de preot. Dar aceasta nu înseamna ca Dumnezeu nu-i da totdeauna Harul Sau preotului vred nic. Preotul care doreste sa înteleaga ca Harul lui Dum nezeu este înlauntrul lui trebuie sa aiba trupul lui omorât de nevointa trupeasca si, de asemenea, sa aiba inima zdro bita si ranita de silirea la rugaciune si cugetul lui sa-l aiba unit si nedespartit de amintirea lui Dumnezeu.

Preotul vrednic, când sufletul lui doreste sa slujeasca, slujeste cu duhul lui, împreuna cu îngerii în chip de negrait si cu cuvânt de neexplicat. Deoarece de multe ori, mai ales atunci când se pregateste (cel totdeauna pregatit) cu mai multa pregatire, si cu o astfel de pregatire încât constiinta lui sa nu-i poata reprosa nici un lucru, chiar si cel mai mic, atunci, spun, deodata si pe neasteptate, fara sa-L roage pe Dumnezeu pentru aceasta, se deschide ochiul inimii lui, si vede fiinta lui cu ochiul sufletului, când îmbracat cu tot vesmântul preotesc, desi nu este înca îmbracat cu vesmântul material al preotiei, când ca se deschide deasupra acoperisul locuintei. Pe acolo vede cum se deschide cerul de sus si de acolo niste fiinte îmbracate în alb si nemateriale îi aduc întregul vesmânt preotesc pe un paner ceresc preacinstit. Ii aduc acel vesmânt ceresc si dumnezeiesc pentru a-l îmbraca cu el spre mângâierea lui duhovniceasca si spre bucurie. Cum este acel vesmânt dumnezeiesc al preotiei numai cei care-l vad pot sa înteleaga cu sufletul, deoarece l-au vazut cu ochiul sufletului, dar sa-l descrie în cuvinte nu pot nici acestia, deoarece cele ceresti si nemateriale sunt de necuprins cu cuvântul si mai presus de întelegere.

Dar sufletul le vede cu claritate si le vede cu adevarat, neînselându-se, si stie ca le vede - deoarece vede si cum sunt - iar cugetul, dupa aceea, adica dupa vedere, gândeste numai la felul cum i s-au descoperit acelea. Dar ca sa le înteleaga deplin nu este cu putinta, deoarece nu poate sa patrunda mai în adâncul lor. De aceea spune: "Si la inima omului nu s-a suit". Alta data, iarasi, purtând preotul vrednic vesmântul lui preotesc, îl vede în extaz ca vesmânt dumnezeiesc si nematerial. I se arata vesmântul lui preotesc ca fulgerul, i se arata ca vesmânt de lumina, de aceea se spune: "Iar hainele lui s-au facut albe ca lumina".

Când preotul vrednic poarta vesmântul preotesc si tamâiaza Sfânta Masa, înainte de a da binecuvântarea mare "Binecuvântata este împaratia...", simte uneori în inima lui Harul Sfântului Duh într-un fel de neînteles. Harul Sfântului Duh care se odihneste peste inima lui la începutul Dumnezeiestii Liturghii sta în ea în chip simtit, lucrând lucrarea lui duhovniceasca si dumnezeiasca în chip de negrait pâna la sfârsitul Dumnezeiestii Liturghii. Alta data sta în chip simtit în inima lui acel Har al Duhului Sfânt toata ziua aceea, daca acest adevarat slujitor al Domnului ia aminte cu multa grija la îndatoririle lui duhovnicesti. In acest fel simte ca în ziua aceea are asupra sa Harul Sfântului Duh lucrând nematerial si nespus în inima lui. Ziua aceea este pentru el zi de bucurie si desfatare duhovniceasca, zi de adevarata veselie, zi de mângâiere vie, zi de negraita bucurie si placere.

Despre aceasta zi în care omul lui Dumnezeu petrece împreuna cu Harul lui Dumnezeu, manânca împreuna cu el si doarme împreuna, dulce-dulce, sta împreuna cu el si-l însoteste, despre aceasta zi, spun, zicea si proorocul: "Aceasta este ziua, pe care a facut-o Domnul, sa ne bucuram si sa ne veselim într-însa".

Bucuria duhovniceasca pe care o are slujitorul acela curat al lui Hristos, atunci când simte ca îl mângâie Harul Sfântului Duh este mare si sfânta, este o bucurie nestricacioasa, si aceasta bucurie nu i-o poate lua nimeni si nimeni nu-l poate lipsi de ea, nici om, nici demon, nici vreo alta faptura vazuta sau nevazuta. Despre aceasta bucurie vorbeste Mântuitorul atunci când spune: "Bucuria voastra nimeni nu va va lua". Alta data, iarasi, când preotul vrednic si curat face proscomidia, pe neasteptate îl cuprind lacrimile, împreuna cu o minunata dulceata a inimii si a cugetului.

Asadar, preotul care doreste sa slujeasca fara de osânda Dumnezeiasca Liturghie, trebuie sa aiba o vietuire fara de osânda, adica sa fie curat de orice gând trupesc sau duhovnicesc.

Cugetul lui sa fie luminat de nesfârsitele lacrimi. Mintea lui sa fie curata, libera si deasupra tuturor lucrurilor, pentru ca sa poata, daca este posibil, sa se pastreze totdeauna între cele ceresti. Inima lui sa fie locas si casa Duhului Sfânt. Gândurile lui sa fie bune si folositoare. Intelesurile lui sa fie duhovnicesti. Cercetarea lui Dumnezeu sa-si afle cuib pentru totdeauna în inima lui. Frica Domnului sa aiba râdacini în adâncurile fiintei lui.

Iubirea lui Dumnezeu sa se salasluiasca în sufletul lui. Sa urasca cele rele, sa alunge de la el lucrurile vicioase, sa cerceteze cele bune si numai pe acestea sa le înfaptuiasca. Citirea cuvintelor sfinte sa nu lipseasca de la acesta. Poruncile lui Hristos sa împarateasca înlauntrul lui. Precum manânca Preacuratul Trup al lui Hristos si bea Preacinstitul Sânge al lui Hristos cu gura lui, la fel sa fie curat la întelepciunea gurii si la întelepciunea sufletului.

Sa gândeasca bine al carui slujitor este si pe cine slujeste. Sa se teama de slujirea lui dar si sa se bucure de ea. Sa se cutremure cu trupul si sa se bucure cu sufletul. Sa aiba trupul supus vointei sufletului si sufletul supus vointei Domnului. Sa traiasca nu el în sinele sau, ci sa traiasca Hristos în el. "Traiesc, nu eu, ci în mine traieste Hristos", spune dumnezeiescul Pavel. Sa traiasca în Hristos si Hristos sa traiasca în el. Sa nevoiasca trupul sau cu diferite lupte, pâna când vor fi omorâte patimile lui rele, si sa straluceasca tainic raza curateniei lui nestirbite precum fulgerul, precum straluceste înfatisarea si vederea îngerilor: "Si înfatisarea Lui era ca fulgerul iar îmbracamintea Lui alba ca zapada", spune Scriptura. Atât sa manânce preotul numai cât îi trebuie ca sa traiasca. Sa aiba asa un regim si o vietuire, curata si cu trezvie, încât sa nu poata potrivnicul nostru sa-l raneasca cu propriul lui trup, adica cu placerea trupului, nici atunci când doarme.

Deoarece preotul care si-a omorât trupul sau si patimile sale este întotdeauna vrednic sa slujeasca si totdeauna, slujind, simte si întelege tainic puterea Dumnezeiestii Liturghii.

Inainte de toate, preotul trebuie sa aiba o smerenie fara de margini în toate lucrurile sale si sa se gândeasca la cele pe care le lucreaza Harul lui Hristos în el, lucrarea lui Hristos, si nu stradania lui. De aceea spune: "fara Mine nu puteti face nimic".

De multe ori satana ispiteste din pizma pe preot în somn cu unele imaginatii, pentru a-l împiedica în ziua aceea de la Dumnezeiasca Liturghie. Deoarece Liturghia preotului curat arde foarte mult lucrarea lui satana, de aceea nu-si gaseste pace satana pâna nu-l ispiteste pe preot. Preotul însa, pentru a birui cu desavârsire aceasta ispitire a lui satana, sa posteasca în toata viata lui si nicio data sa nu se dezlege pe sine la mâncare de dulce. Si nu numai acest lucru sa-l faca pentru a-si curati trupul sau de necuratenia trupeasca pe care o are în el, ci mai mult, sa aiba o neîncetata cercetare a rugaciunii mintii si a inimii în cugetul si în inima lui. Si precum orologiul bate neîncetat, pentru a ajunge la ora lui în timpul potrivit si sa fie pe plac oamenilor, tot asa sa bata neîncetat si rugaciunea în inima preotului, pentru a placea lui Hristos.

Postul preotului, atunci când este fara rugaciunea inimii, nu are atâta valoare ca atunci când este împreuna cu rugaciunea. Deoarece, când postul este însotit si împletit cu rugaciunea, alunga de la acesta demonii care îl ispitesc în somn, adica îl elibereaza de patimi si-l face nepatimitor. Acest lucru este acela despre care vorbeste Domnul: "Acest neam de demoni nu iese decât cu rugaciune si cu post". Deoarece, spune-mi, care dintre oameni nu are acest "neam" de patimi? Si care dintre ei, postind totdeauna si rugându-se neîncetat, nu se elibereaza de acest "neam" de patimi? Acest lucru este evident din vietile Cuviosilor parinti, care, îndeletnicindu-se cu postul si cu rugaciunea si eliberându-se de patimi, au bineplacut lui Dumnezeu. Deoarece postul usuca patimile iar rugaciunea îi arde pe demoni, care aprind patimile si le întarâta.

Cugetul preotului trebuie sa fie totdeauna luminat, preocupat, în trezvie. Gura lui sa nu vorbeasca înaintea cugetului. Ochii lui sa fie simpli si fara viclesug. Picioarele lui sa fie adevarate si fara sa stârneasca sminteala, adica preotul sa aiba mersul respectuos si smerit. Mâinile lui sa fie curate si sa nu atinga din vicleana curiozitate vreun madular sau parte si sa nu pipaie cu placere vreun alt lu cru. Când gândul îi spune sa faca vreun astfel de lucru, sa si aduca aminte si sa se gândeasca pe cine ia în mâini la Dumnezeiasca Liturghie, si pe cine privesc ochii lui fata câtre fata si în fata cui sta. Deoarece, de îndata ce se va gândi la toate acestea si la înca mai multe decât acestea se va risipi fara întârziere gândul acela viclean din inima lui, sau, mai bine spus, va disparea fara întârziere satana care seamana în inima astfel de gânduri.

Precum oile fara pastori si fara câini sunt mâncate de lupi si de celelalte fiare salbatice, tot asa si oile întelegatoare, cuvântatoare ale lui Hristos, adica crestinii, fara preotie si fara rugaciumle prietenilor Domnului devin mâncare si vânat pentru demoni.

Intr-adevar, binecuvântata turma a lui Hristos! Mare ajutor este preotia pentru întreg neamul crestinilor. De oarece atunci când preotul vrednic si curat al lui Iisus Hristos si al Dumnezeului Celui înalt, varsând lacrimi, îsi pleaca în chip vadit si tainic genunchii trupului si sufletului si se roaga Creatorului si Milostivului Hristos pentru turma cea aleasa a lui Hristos, pentru care Hristos însusi Si-a varsat Preasfântul Sau Sânge pe Cruce, când, spun, se face lucrul acesta, este cu neputinta sa nu fie auzita de Hristos Insusi rugaciunea lui smerita si rugamintea lui facuta cu trezvie, pe care o face pentru turma lui Hristos! Precum este cu neputinta sa nu fie auzita de un împarat pamântesc rugamintea si mijlocirea binevoitoare a unui mare conducator de osti si prieten al împaratului, atunci când acesta mijloceste pentru vreo cetate vrednica de in cendiat si de distrugere si, câstigând simpatia lui pentru aceasta, împaratul sa crute cetatea. Asadar, când Domnul nostru Iisus Hristos este rugat fierbinte de catre slujitorul Lui cel curat si vrednic, care varsa înaintea Sfintei Mese lacrimile sale ca un untdelemn preacurat, cum este cu putinta sa nu-l auda si sa nu-i împlineasca cererea lui folositoare de suflet si mântuitoare? "Caci voia celor ce se tem de El o va face, si rugaciuniîe'acestora le va asculta Domnul", spune Scriptura.

Preotii si slujitorii Domnului, curati si vrednici, când vor bate cu rugaciunile lor pline de trezvie la poarta ce reasca a Ierusalimului celui de sus, îngerii ceresti vor alerga îndata si, deschizând poarta vietii, îi vor baga înlauntru împreuna cu însotitorii lor, deoarece îi cunosc dupa harul preotiei ca sunt robii si slujitorii aceluiasi Stapân si slujitorii aceleiasi singure Taine. Infatisarea îngerilor straluceste ca fulgerul, la fel si înfatisarea preotilor vrednici straluceste tainic ca lumina. Flacara de foc sunt îngerii, ca flacara de foc sunt sufleteste si slujitorii vrednici ai Domnului, precum este scris: "Cel ce face pe îngerii Sai duhuri si pe slujitorii Sai para de foc". Ceea ce au acei îngeri, au în omul lor launtric si nevazut si slujitorii vrednici ai Domnului. La tronul dum nezeirii sunt îngeri, lucrare dumnezeiasca împlinesc si acestia. Sunt mai prejos decât îngerii dumnezeiesti numai cu aceea ca poarta trup pamântesc, pe care, peste putin, îl leapada la cele straine (vorbim de trupul sensibil, pe care îl va parasi în cele din care a fost alcatuit). Ingerii, pazitorii fiecaruia dintre crestini, se roaga lui Dumnezeu pentru sufletul care a fost dat fiecaruia dintre ei sa-l pazeasca. Si preotii vrednici se roaga nu numai pentru un suflet, ci pentru sufletele tuturor crestinilor.

Preotia trebuie (asa cum am spus mai înainte) sa mearga împreuna cu postul si cu rugaciunea mintii si a inimii. Deoarece, atunci când preotul posteste de toate si se roaga neîncetat cu mintea din adâncul fiintei lui, atunci, slujind, simte Harul lui Dumnezeu, în realitate, înlauntrul lui. Spunem ca simte atunci unele semne duhovnicesti ale împaratiei Ceresti înlauntrul sau. Deoarece ori de câte ori îsi deschide în inima ochiul mintii, cu care vede ca în oglinda (numai într-o clipeala) tainele lui Dumnezeu, simte ca si când este sus în cer. Atunci, tainele lui Dumnezeu, care sunt acoperite, nevazute si ascunse ochiului inimii al celorlalti oameni, pentru ochiul inimii acestuia nu mai sunt ascunse, nevazute si acoperite, ci sunt cunoscute si vadite. De aceea, în continuare mintea este rapita de acolo în cer si se lipeste de cele descoperite ei cu toata puterea omului launtric.

Aceasta este starea aceea pe care o numesc "trezvia mintii". Deoarece, dupa aceasta, cugetul nu înceteaza sa vada si sa se roage la ceea ce a vazut înlauntru ochiul inimii. Nici inima nu înceteaza a dori si a fi însetata de Cel care i-a aratat ca în oglinda tainele cele ascunse ochilor trupesti. Pe Care (adica pe Dumnezeu), neputându-L afla cu adevarat acest slujitor al Domnului, vazator al tainelor dumnezeiesti, începe sa suspine din adâncul lui cu mare tristete a inimii, deoarece nu-L afla pe Dumnezeu Cel iubit inimii lui, care este pentru el iubirea fara de margini, de miezul dulce al careia este ranita inima sa si încurcat cugetul sau. De aceea striga cu putere, la Dumnezeu din adâncul fiintei lui, suspina din inima, striga si cheama cu putere, cu lacrimi amare si dulci, sa-l mute cât mai repede cu putinta de la cele triste ale vietii de aici la cele preaîmbucuratoare ale fericirii viitoare.

Alta data, iarasi, acest preot curat, la Chinonic, citind din inima, cu evlavie si cu claritate rugaciunile Sfintei împartasanii, adica: "Cred, Doamne, si marturisesc ca Tu esti cu adevarat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu..." si celelalte, priveste cu ochii trupului sau Sfântul Agnet si Cinstitul Sânge al Domnului, iar cu ochii mintii priveste ca viu pe Domnul slavei, Cel ce Se odihneste în aceste înfricosatoare Taine, în fata caruia sta în clipa aceea, cu nemarginita evlavie si teama, gândindu-se în acelasi timp la iubirea negraita a Acestuia, pentru om, pentru care întrupându-Se Cel fara de trup a dat aceasta Preasfânta Taina pentru a-l sfinti cu aceasta si pentru a-l face una cu El, adica pentru a-l îndumnezei pe om prin împartasirea Preacuratelor Sale Taine. ("Trupul lui Dumnezeu, si ma îndumnezeieste si ma hraneste, îndumnezeieste duhul adica sufletul - iar cugetul îl hraneste în chip strain").

Acestea si altele asemanatoare acestora gândind cu oarecare vioiciune si cercetându-le cu multa evlavie, atât de multa evlavie îl cuprinde, încât nu poate atunci limba sa o spuna cu cuvinte. In acelasi timp; atâtea lacrimi varsa din cei doi ochi ai sai, încât stergându-le cu mâna, acestea cad pe Sfânta Masa udând Sfântul Antimis, Sfântul Disc, Sfântul Potir, acoperamintele, steluta, icoanele de pe Sfânta Masa, si aproape toate acoperamintele Sfintei Mese.

Când se întâmpla acestea adevaratului prieten al lui Hristos si vrednicului Sau slujitor, atunci, lasând acest preot citirea rugaciunilor, sau, mai bine spus, pierzând fara sa vrea sirul rugaciunilor din pricina suvoiului de la crimi, spune cuvintele urmatoare tainic în inima sa cu multa evlavie pentru Hristos:

"Sa se faca, o dulcele meu Iisus, aceste smerite lacrimi ale mele în fata Ta ca mirul femeilor mironosite, pe care acestea l-au varsat cu lacrimi pe mormântul Tau. Sa se faca, Iisuse al meu, aceste lacrimi ale mele parasite precum mirul de mare pret cu care Te-a uns sora lui Lazar, Maria, care Ti-a sters sfintele Tale picioare cu parul capului ei, miscata de o dragoste duhovniceasca, care s-a aprins ca flacara înlauntrui ei, vazându-Te pe Tine în fata ei, pe Tine, iubire fara de margini si curata. Doamne al meu, aceste lacrimi, pe care Ti le ofer din inima în aceasta clipa sa se faca primite înaintea Ta precum banul vaduvei, pe care ai fericit-o pentru gestul ei generos, spunând ca si-a dat toata viata ei pentru a cumpara împaratia Ta. Sa se faca, Doamne, aceste saracacioase lacrimi, care curg fara încetare acum în fata Ta, o baie pentru spalarea tuturor pacatelor mele. Sa se faca, Doamne, aceste saracacioase lacrimi ale mele, care se varsa fierbinti din inima, bine primite înaintea Ta ca o tamâie bine mirositoare, precum spune proorocul. Sa se faca, Doamne, aceste preafierbinti lacrimi ale mele, pe care le vars în clipa aceasta eu, smeritul rugator al milostivirii Tale, arvuna duhovniceasca a împaratiei vesnice.

Da, dulcele meu Iisus! îndurarilor Tale celor bogate încredintez smeritul si preasaracul meu suflet sa-l primesti întru bucuria Ta. Mare plângere am catre Tine, dulcele meu Iisus, ca nu ma iei cât mai repede acolo unde esti Tu, dorul inimii mele si al doririi mele.

Tu stii prea bine, Doamne, ca Te doresc din tot sufletul, Te iubesc din toata inima cu dragoste curata si nefatarnica. Aceasta iubire pentru Tine s-a facut în mine ca o flacara de nesuportat, de care fara încetare arde inima mea, dar niciodata nu este mistuita.

Iarasi, Doamne al meu, catre Tine îndrept ochiul mintii, primind de la Tine toata mângâierea duhovniceasca. Niciodata! Nicodata, Dulcele meu Iisus, Stapânul meu si Dumnezeul meu, nu vreau sa încetez a ma ruga iubirii Tale batând la poarta milostivirii Tale cu suspinele grele ale inimii mele, pâna, când Te vei îngreuia de mine si ma vei lua un ceas mai devreme acolo unde esti Tu, lumina mea preadulce. Vai mie Doamne, vai mie! De câte ori- vai mie! Ca s-a îndepartat de Tine locuinta mea. Dar ma rog Tie, libereaza-ma, Doamne, în acest ceas de legaturile vietii acesteia spre fericirea aceea a dum nezeiestii Tale Imparatii si nu întârzia de la acestea pe cel care a iubit bunatatea Ta.

Pe cel pe care l-a ars iubirea Ta, Doamne, nu-l vei racori cu mângâierea Ta? îl vei racori, Doamne, si-l vei usura, daca-l iei pe acesta la Tine, acolo unde esti Tu, mângâierea mea.

Catre voi acum, îngeri ceresti, împreuna slujitori cu mine, întorc cuvântul meu si va întreb nu cu glas mare, ci cu varsare de lacrimi si cu inima zdrobita, sa-mi spuneti: unde este iubirea mea cea mare? Unde este, spun, Dumnezeul inimii mele? Pânâ când ma va parasi si ma va arde iubirea Lui? Va marturisesc acum, îngeri dumnezeiesti, durerea inimii mele zdrobite, ca am hotarât în ceasul acesta sa nu dau somn ochilor mei si genelor mele si nici odihna tâmplelor mele pâna când nu-L voi întâlni pe Dumnezeul meu si Dumnezeul vostru, pe care atât L-a dorit sufletul meu.

Spune-ti, va rog, îngeri ceresti, spuneti-mi. Unde sa fie oare dulcele meu Iisus, pe care Lam dorit din adâncul inimii mele din ceasul în care, în chip nespus, am gustat din bunatatea Lui? Pâna când se ascunde de mine si nu-i este mila de mine milostivirii Sale? El, pentru aceasta iubire, plecând cerurile, S-a pogorât pe pâmânt întrupându-Se din Pururea Fecioara si dumnezeiasca Mireasa Maria, iar acum ce se întâmpla de nu mi se arata?

Unde este, Iisuse al meu, Iisuse al meu preadulce? Unde esti? Ajunge ca nu Te vad pe Tine, care totdeauna ma vezi. Sa se dezlege, Doamne al meu, Doamne, acoperamântul sufletului meu, pentru ca sa Te vada sufletul meu nu ca în oglinda, în vedenie, în contemplare si în extaz, ci vadit, fata catre fata, si cazând în sfintele si dumnezeiestile Tale brate sa nu ma satur niciodata sarutânduTe dulce pe Tine, preadulcele meu Iisus si Dumnezeul meu. Deoarece, numai atunci m-i se va astâmpara setea nestinsa a iubirii Tale.

Nu-mi dai nici un fel de raspuns, dulcele meu Iisus? Te întreb: de ce ai venit pe pamânt? Ce ai cautat în aceasta lume mult îndurerata? Nu-mi spui, Doamne, Tu, adevarata întelepciune a Tatalui, ce vrea sa însemne spusa aceea a cântarii de la înaltare, care zice: "Pe umeri, Hristoase, ai ridicat firea cea ratacita, ducându-o la Dumnezeu si Tatal"? Ridica-ma, deci, si pe mine, Doamne, din viata aceasta si du-ma de îndata înaintea Dumnezeului meu si a Imparatiei Tale dumnezeiesti, ca proprietate a Ta, pe care ai rascumparat-o cu cinstitul Tau Sânge. Deoarece, Doamne, rob al Tau sunt eu, desi nevrednic, dar totusi rob al Tau si fiu al roabei Tale si al mostenirii Tale. Unul din turma Ta sunt si eu, Doamne, pentru care ai patimit atât de mult, Tu, dulcele meu Iisus, Stapânul meu. Si pe mine m-ai izbavit din robia vesnica a mortii celei amare, viata vesnica daruindu-mi pentru milele Tale cele bogate.

Atâta timp, Doamne, cât nu ma iei cu Tine pentru a ma satura de Tine, precum doresc, strâmtorare mare are sufletul meu pentru despartirea de Tine. De ce, Doamne, Tu, Cel care cercetezi maruntaiele mele si cunosti dorul meu si iubirea inimii mele, pe care le am pentru Tine, de ce ma tii departe de împaratia Ta? Vie, Doamne, vie Imparatia Ta, acumacum si pentru mine. Pentru ca am ars, am ars în întregime înlauntrul meu din iubire pentru Tine si din dorul doririi Tale. Ce înseamna aceasta, Doamne, ca unui om înfometat sa-i arate cineva o pâine calda si bine mirositoare si sa nu-i dea sa manânce din ea? îl satura cumva cu acest gest pe care îl faca? Cum sa ma satur de Tine, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, numai aratând putin sufletului meu Harul Tau si iarasi ascuzându-l? Ca aceasta nu este pentru mine, Doamne, mai mare arsita si mai mare flacara? Am cunoscut, Doamne, am cunoscut si am înteles prea bine ca Tu esti sufletului meu saturarea fara de sat a tuturor bunatatilor duhovnicesti, de la cea mai mica si putina aratare a Harului Tau cel sfânt, pe care din când în când mi-l arati si mie, smeritului Tau rob, atunci când binevoiesti.

Dar, acum, Doamne, dupa ce am cunoscut cum esti, de ce ma lipsesti si nu-mi dai pentru totdeauna, vesnic, pururea ceea ce am cunoscut, mutându-ma acolo unde esti Tu, Dumnezeul inimii mele, saturarea fara de sat a tuturor bunatatilor duhovnicesti si negraite? Ce înseamna aceasta, Doamne, ca un împarat pamântesc sa dezlege de lanturile închisorii un condamnat si sa-l plimbe prin camarile tezaurului împaratesc si, dupa ce-i arata toate bunatatile împaratesti, sa-i fagaduiasca tot atâtea alte lucruri mari si pretioase si dupa aceea sa-l duca iarasi la închisoarea, în care nu se mai bucura de nici o mângâiere?

Ce mângâiere sa aiba sufletul meu, dulcele meu Iisus, care esti nectarul preadulce al sufletului meu, când Tu, Domnul meu si Dumnezeul meu, aratând numai acestui suflet al meu harul minunat si dulceata dumnezeiasca a Imparatiei Tale (ca si când cu aceasta m-ai dezlegat de legaturile smeritului meu trup pentru a ma plimba prin Imparatia Ta, cea mareata si negraita), si dupa aceea, ascunzând iarasi Harul Tau de smeritul meu suflet, ca si când l-ai dus iarasi în închisoarea jalnicului meu trup?

La voia Ta, Doamne, sunt toate. Tot ceea ce vrei se împlineste de îndata. Caci, Doamne, ce lucru ai dorit sa se împlineasca si nu s-a împlinit asa cum ai spus si asa cum ai binevoit? Tu, Doamne, ai spus sa se faca cerul si s-a facut. Ai spus sa se faca pamântul si s-a facut. Tot ceea ce ai spus sa se faca, Doamne, cuvântul Tau lucru s-a facut de îndata.

Numai ce-ai spus si lucrul s-a si facut. Acum, Doamne, ce lucru asa mare este pentru Tine sa spui un cuvânt dulce si pentru mine si sa se împlineasca? Da, Doamne, se face! Se face, deoarece tot ceea ce ai spus s-a facut. "Dumnezeul nostru, în cer si pe pamânt, toate câte a voit a facut". Doamne, ceea ce am dorit din inima mea, eu, rugatorul Tau fierbinte,sa-mi dea bunatatea Ta cât mai repede! Amin. Asa sa fie.

Dar, o, fericite preot si slujitor ai Domnului! Când te închini Celui pe care vazându-L proorocul Isaia stând pe tronul slavei si slavit de multimi nenumarate de sfinti îngeri, s-a cutremurat­de frica; când vorbesti cu îndrazneala cu Cel la a cârui stralucire de negrait Serafimii nu îndraznesc sa priveasca, acoperindu-si fetele lor cu doua aripi iar cu doua albe acoperindu-si picioarele lor, pentru ca sa nu fie arse de focul dumnezeirii, si cu cele lalte doua aripi zburând cu multa evlavie în jurul tronului dumnezeirii, cântând, strigând, glas înaltând si graind: "Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin e cerul si pamântul de slava Lui"; când prinzi în mâinile tale si pipai ceea ce este de necuprins si nepipaibil si, tinând în mâini ceea este cu neputinta a fi tinut, cu multa evlavie spui: "Sfintele sfintilor!", si versi din amândoi ochi suvoi de la crimi, încât fata ta se uda de la acestea si barba ta de ase menea; când, spun, varsând lacrimi, tii în mâini pe Cel care te tine pe tine si zidirea întreaga si când vezi pe Cel Care priveste peste tot pamântul si-l face de se cutremura, atunci, te rog, pentru iubirea pe care o ai pentru Cel care Se împarte de catre tine si nu Se desparte, sa-ti amintesti si de mine, sarmanul si deznadajduitul, pentru Acela care totdeauna se manânca si niciodata nu se sfârseste.

Pe Acesta, te rog, roaga-L si pentru mine, care nu am asupra mea nici o urma de bunatate, sa ma priveasca cu ochi milostivi si preadulci la a doua venire a Sa, când va judeca lumea toata. Deoarece eu, smeritul rugator al sfinteniei tale, cred ca totdeauna este ascultata cererea rugaciunii tale la Dumnezeu, dar mai mult este ascultata la Hristosul tau în ceasul acela, în care, savarsind Dumnezeiasca Liturghie, versi în fata maretiei Sale dumnezeiesti multime de lacrimi cu iubire curata pentru lumea întreaga. Mai potrivit si mai bun timp decât clipa aceea nu exista pentru a fi ascultat. Deoarece în ceasul acela Sfântul Agnet, adica Preacuratul Trup al lui Hristos, este înca în gura ta; ochii tai varsa ca un suvoi lacrimi fierbinti; mâinile tale sterg cu buretele Sfântul Disc; limba ta si cugetul tau se roaga si spun: "Spala, Iubitorule de oameni, pacatele, faradelegile si greselile robilor Tai care s-au pomenit aici" (cutare si cutare). De aceea, asadar, te rog, slujitorule al Celui Preaînalt, sa pomenesti atunci si pentru mine un cuvânt Hristosului tau si sa versi si pentru mine o lacrima, pentru sufletul meu deznadajduit, pentru ca alta putere au lacrimile tale curate, pe care le versi în ceasul acela pe Sfânta Masa, si alta putere au lacrimile mele, cele sarace si lipsite de curaj. Deoarece lacrimile pe care le varsa pacatosul pentru pacatele sale sunt ca lacrimile desfrânatei, ale vamesului sau ale celorlalti pacatosi, care s-au salvat cu mare silire prin acestea. In timp ce lacrimile pe care le varsa preotul drept si vrednic si nepatat la Dumnezeiasca Liturghie din iubire pentru Hristos sunt mult mai cinstite si mult mai bineprimite de Hristos Insusi, ca si când ar fi lacrimile Preaslavitei Stapânei noastre, de Dumnezeu Nascatoarei si Pururea Fecioarei Maria, pe care le-a varsat la rastignirea lui Hristos.

"Dar Tu, Doamne Iisuse Hristoase, dorul, iubirea, dulceata si îndulcirea nespusa a tuturor celor care Te iubesc din tot sufletul lor, înduplecat de lacrimile acestora, curateste-ne si pe noi de toata faradelegea si de tot pacatul si mai alba decât zapada albeste sufletul nostru murdar Amin."

Preotul curat si slujitorul vrednic al Domnului, uneori, când poarta vesmintele preotesti si slujeste, se vede pe sine, în extaz fiind, ca o flacara de foc. Simtind acest extaz, inima lui este cuprinsa de îndata de trezvie, si, astfel, pâna la sfârsitul Dumnezeiestii Liturghii, se adânceste în aceasta trezvie, precum a spus cândva un preot, întrebat fiind dupa Dumnezeiasca Liturghie de ce a fost cuprins de atâta evlavie la Vohodul mare,în timpul Heruvicului, întorcându-se cu Sfintele în Altar: "Când mi-am facut semnul crucii, am ridicat Sfântul Disc la frunte, tinându-l cu mâna stânga si am spus: "S-a suit Dumnezeu în glas de cântare, Domnul în glas de trâmbita", atunci mi-a atins inima ceva care a facut-o sa tresalte înlauntrul ei cu o nespusa bucurie duhovniceasca. Facându-mi apoi iarasi semnul crucii cu mâna dreapta, am luat si Sfântul Potir în dreapta mea si, sarutându-l, am zis: "Puternic; Sfinte Dumnezeule", când am spus "Dumnezeule", iarasi a tresaltat dantuind în chip de negrait inima mea de bucurie, de aceea a fost si cuprinsa de trezvie duhovniceasca. Intorcându-ma sa ies pentru a face Vohodul cu sfintele daruri, am privit înaintea mea cu frica dar si cu bucurie. si, în timp ce eram cuprins de atentie nemarginta înlauntrul meu, privind astfel în fata mea, iata, ma vad pe mine însumi numai foc; adica mi s-a parut ca sunt de la picioare pâna la cap numai de foc, mult înrosit, precum se vâd în timpul noptii carbunii aprinsi. Tot atunci m-am vazut pe mine iarasi ca o flacara de foc, adica nu numai ca eram în întregime precum carbunii aprinsi sau numai ca o flacara, ci eram în acelasi timp si foc curat, precum carbunii aprinsi si flacara de foc arzând. Adica eram si flacara de foc, pe care o vedeam iesind din mine si înaltându-se drept în sus, deasupra capului meu ca la un cot, în mijlocul careia vedeam ca tin Sfântul Disc. Vazând aceasta, ma minunam; nu stiam ca lucrul acela este un extaz, ci mi se parea ca este o realitate vazuta, de aceea ma aflam cuprins de mirare multa si ma minunam. si cum vedeam eu aceasta, iata, mi-am venit în fire si, iarasi, ma gândeam ce sa fi fost aceasta ce tocmai vazusem. In timp ce ma gândeam, am înteles ca aceasta este ceea ce spune sfântul prooroc: "Cel care face pe îngerii Sai duhuri si pe slujitorii Sai para de foc", adica atunci am înteles, din vedenia pe care am avut-o, ca slujitorii Domnului, adica preotii vrednici, sunt în chip tainic, în sufletul lor, ca o flacara de foc.

Si, în timp ce ma gândeam la aceasta, mi-a venit deo data atâta evlavie, încât au fost orbiti ochii mei de lacrimi si nu vedeam sa mai merg de aceea, în timp ce ieseam afara din Sfântul Altar, am început sa spun: "Pe noi pe toti sa ne pomeneasca Domnul Dumnezeu întru împaratia Sa". Dar nu puteam sa spun aceste cuvinte de multa evlavie de care eram cuprins, care ca un izvor izvora din inima mea fara oprire.

Silindu-ma, am reusit sa spun aceste cuvinte cu multa evlavie. Iar când am început sa spun: "Preotia noastra sa o pomeneasca Domnul Dumnezeu întru împaratia Sa", nu am putut sa spun de prea multa evlavie care în chip minunat izvora din inima mea. M-am silit iarasi foarte mult, pentru a reusi sa spun aceasta cu glas tare, si nu puteam deloc sa o spun. De aceea am intrat în Sfântul Altar neputând sa spun nimic cu gura, dar strigând si graind cu lacrimi cu duhul meu catre Hristosul meu: "Pomenestema, Doamne, întru împaratia Ta". Lucru care sa se întâmple cu fiecare dintre noi, cu Harul si cu îndurarile si cu Iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos caruia se cuvine slava si puterea totdeauna.

Amin.

Tipărire