Întoarcerea din altă viaţă (o uimitoare întâmplare adevărată)

Indiferenţă religioasă şi confuzie în anii tinereţii

Nu mă voi apuca să mă descriu pe mine însumi cu deamănuntul, deoarece aceasta n-ar avea legătură cu faptul principal pe care îl prezint. Mă voi strădui totuşi să mă prezint cititorului numai în ceea ce priveşte legătura mea cu religia.

Am crescut într-o familie creştină ortodoxă, adânc evlavioasă şi am studiat într-un institut, unde lipsa religiei nu era obligatorie pentru şcolari. Astfel nu am ajuns să fiu unul din acei înfocaţi şi faimoşi atei, cum erau cei mai mulţi din tinerii din vremea mea. În realitate însă mă formasem într-un chip foarte confuz. Pe de o parte nu eram ateu, dar pe de alta, nu mă puteam socoti deloc credincios. Şi fiindcă aceste două stări spirituale nu erau rezultatul convingerilor mele personale, ci mă stăpâneau, ca să zic aşa, fără voie, ca un rezultat al mediului în care mă aflam, aş cere cititorului să găsească el o caracterizare potrivită pentru a încadra persoana mea, în această situaţie.

Purtam cu cinste numele de creştin, dar niciodată nu am socotit că din aceasta ar rezulta vreo vrednicie. De asemenea, niciodată nu m-am gândit să cercetez ce presupune numele de "creştin" şi dacă eu însumi aş îndeplini condiţiile necesare. Totdeauna ziceam că cred în Dumnezeu, dar dacă m-ar fi întrebat cineva ce învaţă Biserica Ortodoxă, de care aparţineam, despre credinţa în Dumnezeu, m-aş fi găsit în încurcătură. Şi dacă m-ar fi întrebat mai cu deamănuntul, dacă de pildă cred în întruparea şi patimile Fiului lui Dumnezeu, în A Doua Venire a Domnului ca Judecător, încă şi care este legătura mea cu Biserica, dacă cred în necesitatea întemeierii ei, în sfinţenia ei şi în mântuirea noastră prin Sfintele Taine, îţi închipui ce răspunsuri stupide aş fi dat. Dar să nu socotească cititorul că eu eram mai stupid şi mai superficial decât alţi tineri din anturajul meu.

Iată un exemplu.

Odată bunica mea, care ţinea totdeauna posturile cu stricteţe, mă mustra de ce nu postesc şi eu zicându-mi:

– Eşti sănătos şi tare şi ai şi poftă bună de mâncare, ceea ce înseamnă că poţi trăi bine şi cu mâncarea de post, nu înţeleg de ce nu ţii aceste rânduieli ale Bisericii, care nu sunt grele nici pentru noi cei mai în vârstă?

– Dar, bunică, i-am zis, aceste rânduieli sunt complet absurde, pentru că dumneata mănânci mecanic, din obişnuinţă şi nici un om luminat nu trebuie să ţină acest obicei.

– De ce îl găseşti absurd? întreabă bunica.

– Dar ce însemnătate poate avea pentru Dumnezeu dacă eu mănânc carne sau peşte. Acesta a fost răspunsul meu.

Nu este oare caracteristică această împrejurare? Ce pildă de înţelegere a unui om cult, avem aici, faţă de adâncul rost al postului!

Bunica însă a continuat:

– De ce vorbeşti aşa? Cine poate să spună că această rânduială este absurdă, când însuşi Domnul a postit?

Acest răspuns m-a şocat şi numai cu ajutorul bunicii am reuşit să-mi amintesc de textul respectiv din Evanghelie; dar faptul că-l uitasem cu desăvârşire nu m-a împiedicat, precum vedeţi, să mă împotrivesc părerii ei şi chiar într-un chip orgolios.

Iată un alt exemplu:

Colegii mei au întrebat pe un tânăr socotit bine informat şi inteligent, dacă crede în Hristos ca Dumnezeu întrupat. A răspuns afirmativ, dar din convorbirea ce a urmat a arătat că neagă Învierea Domnului.

– Îngăduiţi-mi să vă întreb ceva, a intervenit o doamnă în vârstă. Dumneavoastră susţineţi ceva foarte ciudat. Potrivit cu cele ce credeţi, ce s-a întâmplat oare cu Hristos, după ce a murit pe Cruce? Dacă credeţi că Hristos este Dumnezeu, cum se face că în acelaşi timp credeţi că a murit, că adică s-a sfârşit şi existenţa Lui? Toţi ne aşteptam de la inteligentul nostru prieten la un răspuns potrivit în legătură cu concepţia ideii despre moarte sau o exegeză nouă la tema despre care era vorba. Nimic din toate acestea. Prietenul meu a răspuns simplu: Mm! La aceasta nu m-am gândit. Am spus ceea ce am simţit, am răspuns automat.

O convorbire cu Prohor Alexandrovici

Mă găseam într-o astfel de stare stăpânit fie de idei potrivnice între ele, şi din cauza neglijenţei mele. Mi se părea că cred în Dumnezeu, aşa cum trebuie; adică Îl cugetam ca pe o persoană atotputernică şi veşnică, recunoşteam că omul este creat de El, dar nu credeam în viaţa de după moarte. O imagine caracteristică a confuziei în care mă găseam se vede şi din împrejurarea de mai jos.

Am cunoscut şi m-am împrietenit cu un om serios şi foarte cult, care pe lângă acestea era şi deosebit de simpatic, era singur şi îmi plăcea să-l vizitez din când în când. Cu prilejul unei vizite l-am găsit citind catehismul bisericesc.

– Ce faci acolo, Prohore Alexandrovici (acesta îi era numele) te pregăteşti să devii învăţător, l-am întrebat cu mirare arătând spre carte.

– De ce te gândeşti la Învăţător, iubitul meu prieten? De aş putea să ajung măcar la nivelul unui elev obişnuit. Sunt foarte departe de a putea învăţa pe alţii. Trebuie să mă pregătesc pentru examene. Uită-te la părul meu, în fiecare zi devine tot mai cărunt. Apoi adăugă cu obişnuitul său zâmbet amabil: Pentru că pe neaşteptate, fără nici o înştiinţare, vei fi chemat să dai socoteală pentru toate. Nu m-am gândit îndată la înţelesul exact al cuvintelor lui. Acela însă voind să-mi explice de ce citeşte catehismul mi-a zis:

– Omul citeşte astăzi o grămadă de gunoaie contemporane. Deci mă silesc să nu merg pe un drum greşit. Deoarece trebuie să ştii că examenele care ne aşteaptă sunt foarte serioase şi pentru motivul că nu există o a doua sesiune de examene.

– Dar crezi cu adevărat în lucrul acesta?

– Desigur că îl cred. Şi cum poţi să n-o crezi? Să vedem ce se va întâmpla cu mine, să zicem. Socoţi într-adevăr că totul va dispare şi că... eu devin praf? Dar dacă totuşi eu nu devin praf, atunci fără îndoială voi fi chemat să dau socoteală. Nu sunt o băşică de săpun, am voinţă şi raţiune, am trăit conştient şi am păcătuit.

– Nu ştiu, Prohore Alexandrovici, cum şi de unde provine credinţa noastră despre viaţa cea de apoi. Este firesc să cugeţi că omul moare şi că toate se sfârşesc cu moartea. Îl vezi colo nemişcat, că nu respiră şi că ceea ce vezi se strică şi putrezeşte desăvârşit. Ce concepţie pentru un alt fel de viaţă poate exista în faţa acestei situaţii?

Am zis aceasta exprimând exact ceea ce gândeam şi în cadrul care mi se crease pentru a expune această concepţie.

– Îngăduie-mi să te întreb ce socoţi că trebuie să gândim despre Lazăr din Betania? Ştii împrejurarea în care s-a petrecut acest fapt real şi că şi acesta era om plăsmuit din acelaşi lut ca şi mine.

M-am uitat la convorbitorul meu cu sinceră mirare. Este posibil, gândeam, ca acest om cult să creadă astfel de lucruri de necrezut? La rândul lui, Prohor Alexandrovici m-a privit atent şi îndelung şi apoi cu voce scăzută mi-a zis:

– Nu cumva eşti necredincios?

– Nu, de ce spui aceasta, i-am zis. Cred în Dumnezeu.

– Şi nu crezi în învăţătura descoperită de Dumnezeu? Dar, desigur în vremea noastră Dumnezeu este conceput în multe feluri şi de fapt fiecare ins foloseşte Sfânta revelaţie potrivit cu nevoile sale. În felul acesta circulă diferite reţete inspirate. Astfel, cineva poate crede in acest text evanghelic, fără să fie nevoie să creadă, sau în fine să nu creadă deloc. Ca şi cum n-ar fi un singur adevăr, ci mai multe. Şi nu înţeleg că în felul acesta cred în închipuirea şi imaginaţia lor şi nu mai rămâne loc pentru credinţa în Dumnezeu.

– Da, dar nu le poţi crede pe toate. Uneori omul mai face şi lucruri ciudate.

– Vrei să zici, lucruri pe care nu le înţelegi bine? Atunci străduieşte-te să le înţelegi. Iar dacă nu reuşeşti, atunci cel puţin trebuie să accepţi că greşeala este a ta, recunoaşte-o. Începe să gândeşti ca un om de rând, necultivat, care refuză cvadratura cercului sau o înaltă teorie matematică şi vei vedea atunci că şi acesta nu înţelege nimic, şi prin aceasta refuză însăşi studiul matematic. Fireşte că este mai uşor să negi, dar din aceasta nu iese nimic.

Gândeşte-te atent la ceea ce ai zis, a continuat el, că nu este nimic esenţial, ci numai o prostie. Dumnezeu însă nu este Dumnezeul morţilor ci Dumnezeul viilor, căci atunci ce fel de Dumnezeu ar fi El? Însuşi Hristos a vorbit despre viaţa de după moarte. Crezi cu adevărat că a spus minciuni? Aceasta nici cei mai fanatici duşmani ai Lui nu au reuşit să o dovedească. Şi apoi de ce a mai venit El şi a suferit, dacă tot viitorul nostru se reduce numai la un pumn de ţărână? Nu! Aceasta este greşeală! Trebuie în tot chipul, în tot chipul – şi deodată a început a vorbi cu patos – să-ţi schimbi această credinţă. Trebuie să înţelegi cât de însemnat este lucrul acesta. O astfel de credinţă va arunca o lumină cu totul nouă în viaţa ta, căreia îi vei da un alt scop, o altă şi nouă direcţie a tuturor faptelor tale. Aceasta va fi pentru tine o adevărată revoluţie morală. Cu această credinţă ne angajăm, este adevărat, la un efort, dar avem totodată şi un izvor de mângâiere şi un sprijin în luptă cu potrivniciile vieţii, care sunt strâns legate de viaţa fiecăruia.

Credinţă slabă

Înţelegeam toată logica pe care o aveau cuvintele prietenului meu Prohor Alexandrovici; dar fireşte o convorbire de câteva minute nu era în stare să-mi insufle o credinţă pentru cele care nu mă obişnuisem să le cred. Esenţial era numai rezultatul pe care îl avusese această convorbire, că îmi dăduse ocazie să-mi expun părerile mele asupra unei teme deosebit de însemnate; păreri la care, până acum, nici nu mă gândisem, deoarece nu avusesem ocazia să le expun, nici chiar să le gândesc. Această lipsă de credinţă a mea, nelinişti mult pe Prohor Alexandrovici. În seara aceea, el a revenit de mai multe ori la acea temă şi când am voit să plec, a luat repede câteva cărţi din marea lui bibliotecă şi mi le-a dat zicând:

– Ţine, citeşte-le, să nu o neglijezi, deoarece nu poţi neglija această temă fără să o studiezi. Sunt sigur că în curând vei înţelege şi cu logica şi vei constata că necredinţa ta nu are nici un temei. Este totuşi necesar ca această convingere să fie dusă din minte în inimă; este nevoie să înţeleagă inima, deoarece altfel într-un ceas sau cel mult într-o zi vei uita şi vei pierde această convingere, pentru că mintea este un ciur, prin care gândurile numai trec şi nu se opresc, deoarece nu aici este sălaşul lor.

Am citit într-adevăr cărţile, însă nu-mi amintesc acum dacă le-am citit complet, dar s-a dovedit că obiceiul era mai tare decât logica. Tot ce am citit acolo era convingător, dar datorită insuficienţei mele de a înţelege temele religioase, nu puteam găsi nici cea mai mică obiecţie serioasă la cele ce conţineau şi tot nu mi-a venit credinţa. Credeam că toate cele scrise acolo erau adevărate, dar nu simţeam în mine nici o credinţă astfel, după părerea mea, moartea continua să fie sfârşitul existenţei omeneşti, după care nu mai există nimic, decât numai descompunere.

Din nenorocire, aşa stăteau lucrurile, când puţin după convorbirea cu Prohor Alexandrovici am fost silit să plec din oraşul în care locuia şi de atunci nu l-am mai văzut. Nu ştiu, poate că Prohor Alexandrovici, ca om inteligent ce era şi care era adânc convins de ideile sale, poate să fi ajuns până la un punct să mă facă să-mi examinez mai adânc părerile mele şi legătura mea cu viaţa şi cu toate lucrurile în general. Să mă facă astfel să-mi revăd puţin ideea pe care o aveam despre moarte, dar singur eu, fiindcă nu eram un om care să examineze serios lucrurile, nu m-am mai ocupat deloc de astfel de teme teoretice şi datorită şi neglijenţei care mă caracteriza. În scurt timp, nici nu mă mai gândeam la cuvintele lui Prohor Alexandrovici privitoare la o aşa de serioasă temă, din pricina necredinţei mele şi nici la nevoia de a începe să cred conştient.

În afară de aceasta, schimbarea mediului şi cunoştinţa altor persoane, nu numai că a şters din mintea mea această temă, ci am uitat însăşi convorbirea pe care o avusesem cu Prohor Alexandrovici, ba şi pe el şi scurta noastră cunoştinţă.

Indiferenţă religioasă în vârsta matură

Trecură mulţi ani. Şi trebuie să mărturisesc cu mâhnire că convingerea mea morală se schimbase foarte puţin. Deşi ajunsesem la jumătatea vârstei, nu câştigasem nimic în seriozitate, în afară de acele pe care le aduc potrivniciile vieţii. Nu înţelesesem rostul vieţii şi acea ciudată cunoaştere de sine - cum i se părea lui Prohor Alexandrovici - continua să fie pentru mine o himeră, ca logica "metafizicianului" din legenda cu acelaşi nume. Trăiam aşa cum trăiau cei mai mulţi materialişti ordinari, lucrând şi conducându-mă de aceeaşi indiferenţă, produsă de concepţia greşită despre viaţă.

Legătura mea cu religia rămăsese şi ea neschimbată. Ca şi mai înainte, nu eram nici ateu, dar nici într-un caz adânc credincios. Ca şi mai înainte, mergeam la biserică din obişnuinţă. Din obişnuinţă mergeam la spovedanie odată pe an. De asemenea, din obişnuinţă făceam semnul Crucii când trebuia. Şi aceasta era toată viaţa mea religioasă. Nu mă interesa nimic cu privire la religie, nici nu puteam înţelege că în religie este cu adevărat ceva vrednic de atenţie. În afară, fireşte, de concepţiile fundamentale despre religie, nu mai ştiam nimic, dar mi se părea că ştiu şi înţeleg totul şi că toate erau aşa de simple şi de naive încât nu merita osteneala să-ţi oboseşti mintea cu ele, chiar dacă ai fi fost cult. Adică o naivitate vrednică de râs, dar, din nenorocire foarte caracteristică lumii cultivate din vremea noastră. Este deci limpede că cu acest fel de convingeri lăuntrice nu există putinţa vreunui progres în viaţa mea religioasă sau pentru vreo lărgire a concepţiilor mele în acest domeniu.

Atac de pneumonie şi internare în spital

În acest timp îndeletnicirea mea m-a dus în oraşul K unde m-am îmbolnăvit grav. Cum nu aveam nici o rudenie, nici vreun serviciu în acel oraş, am fost silit să merg la spital. Doctorii au diagnosticat pneumonia. La început mă simţeam aşa de bine că de mai multe ori m-am gândit că nu este nevoie să stau în spital pentru un lucru aşa de neînsemnat, dar fiindcă boala înainta şi temperatura începuse să urce repede, am înţeles că cu acest neînsemnat lucru pe care îl aveam, nu era deloc logic să mă aflu singur în patul unui hotel.

Nopţile lungi ale iernii în spital erau îndeosebi plictisitoare. Temperatura nu mă lăsa deloc să dorm, uneori îmi era imposibil să stau întins pe pat şi a sta pe pat era anevoios şi obositor. Nu aveam dispoziţie şi nici nu puteam să mă plimb prin cameră. Astfel mă învârteam în pat, mă culcam, mă sculam, îmi atârnam picioarele în jos, iar le puneam pe pat şi permanent eram atent când bate ceasul. Aşteptam mereu şi când ceasul bătea de două sau de trei ori, însemna că trebuie să aştept un veac până la ziuă. Şi cât de plictisitor este pentru un bolnav somnul comun cu mai mulţi oameni în aceeaşi odaie! În liniştea nopţii, te gândeşti că te afli într-un cimitir, împreună cu morţii.

Cu cât boala mea se apropia de faza critică, cu atât mi se înrăutăţea situaţia. Mă simţeam rău şi aveam aşa de mari agitaţii, încât condiţiile obişnuite neplăcute îşi pierdeau însemnătatea şi nu mai luam aminte la neplăcerile pe care acele nesfârşite nopţi le aveau asupra organismului meu. În realitate nu ştiu cui să atribui acest deplin optimism: nu cumva faptului că totdeauna mă socoteam pe mine tare şi sănătos - deoarece până atunci nu mă îmbolnăvisem niciodată serios - sau că acele gânduri triste pe care le produc bolile, mie îmi erau străine? Totuşi, cu toate că uneori mă simţeam aşa de rău, cu toate că necontenit îmi veneau crizele bolii mele, niciodată nu-mi trecu prin minte ideea morţii.

Aşteptam cu convingere că azi - mâine situaţia se va îmbunătăţi şi întrebam cu nerăbdare, de fiecare dată când îmi scotea termometrul de la subsuară, ca să aflu ce febră am. Febra însă după ce ajunsese la un semn se oprise aici şi la întrebările mele, răspunsurile erau: patruzeci cu nouă, patruzeci cu una, patruzeci cu opt. Cum de se menţine această stare? Mă întrebam deznădăjduit şi întrebam pe doctori dacă convalescenţa mea va continua în acelaşi ritm de melc.

Văzând nerăbdarea mea, doctorul mă liniştea şi zicea că la vârsta mea şi în starea firească în care mă aflam, nu-i cazul să mă tem de ceva. Convalescenţa nu-i cazul să se lungească, zicea şi în situaţia favorabilă în care mă aflu este vorba numai de puţine zile. Aceasta o credeam şi eu adânc şi mi-am mărit răbdarea cu gândul că mă aflu încă în stadiul critic al bolii şi că toate se vor aranja îndată.

Evoluţia bolii

Într-o noapte m-am simţit deosebit de rău. Mă învârteam în pat cu febră şi respiram cu mare greutate, dar către ziuă m-am simţit aşa de bine că am putut să şi dorm. Când m-am trezit şi cum mă gândeam la noaptea care trecuse, primul meu gând a fost acesta: Aceasta a fost criza, a trecut, se va opri acum şi astma şi nesuferita febră. Şi când am văzut un asistent medical tânăr intrând în camera alăturată, l-am chemat şi l-am rugat să-mi măsoare temperatura.

– Deci, domnule, lucrurile se îmbunătăţesc, îmi zise el cu ton bucuros, uitându-se la termometru. Temperatura dumneavoastră este normală.

– Cu adevărat? am întrebat eu mulţumit.

– Uită-te şi dumneata. Treizeci şi şapte cu o zecime şi se pare că şi tusea nu te va mai supăra atâta.

Numai atunci mi-am dat seama că într-adevăr după miezul nopţii şi până dimineaţa nu mai avusesem tuse şi chiar dacă mă mai învârtisem în pat şi băusem câteva guri de ceai cald, nu am mai tuşit. La ora nouă a venit doctorul. I-am spus că am avut o noapte rea, că probabil aceasta să fi fost criza şi că acum nu mă mai simt rău. I-am spus de asemenea că am putut dormi câteva ore înainte de ziuă.

– Acesta oricum este un semn bun, mi-a zis el, apoi a mers la masă ca să examineze unele tabele şi însemnări ce se aflau acolo.

– Vreţi să-i măsuraţi temperatura? a întrebat ajutorul. Este, să ştiţi fiziologică.

– Ce înţelegi prin fiziologică? a întrebat doctorul, ridicându-şi îndată capul de la masă şi privind pe ajutor cu nedumerire.

– Exact ceea ce am spus. Chiar acum i-am luat temperatura.

Atunci doctorul mi-a pus din nou termometrul şi a constatat şi de data aceasta că nu se făcuse greşeală. Şi acum temperatura nu ajunsese nici la treizeci şi şapte. Era treizeci şi şase cu opt. Atunci doctorul scoase termometrul său din buzunarul bluzei, îl scutură şi sigur, evident pe buna sa constatare, îmi luă din nou temperatura. Rezultatul era acelaşi. Spre mirarea mea văzui că doctorul nu dădu nici un semn de mulţumire faţă de starea mea, nici nu a apărut în privirea lui nici cel mai mic semn de satisfacţie. Dimpotrivă mi-a întors spatele nervos, a ieşit din cameră şi în scurt timp am auzit în camera lui un telefon sunând stăruitor.

Ignoranţa primejdiei de moarte

N-a trecut mult timp şi doctorul s-a întors cu directorul. M-au întrebat amândoi, m-au cercetat şi mi-au umplut tot spatele cu lipitori. Apoi au scris o reţetă, pe care n-au lăsat-o să fie executată cu celelalte ci au trimis-o anume cu un asistent ca să fie făcută imediat.

– Ia ascultă, zisei către doctor, ce v-a făcut să mă ardeţi cu lipitori, tocmai acum când mă simt aşa de bine.

Mi s-a părut că această întrebare l-a indispus şi l-a supărat pe doctor care mi-a răspuns nervos:

– Dar nu înţelegi că nu putem să te lăsăm aşa în cursul bolii fiindcă te simţi puţin mai bine? Trebuie să-ţi scoatem murdăria, care s-a adunat în tine până acum.

După trei ore, doctorul cel mai tânăr a venit iarăşi să mă vadă. S-a uitat să vadă dacă erau puse bine lipitorile şi m-a întrebat câte linguri de medicamente am luat. I-am răspuns că am luat trei.

– N-ai tuşit deloc?

– Nu.

– Nici odată?

– Nu! Spune-mi, te rog – zisei către doctorul asistent, care era permanent prezent în camera mea –, de ce este aşa de respingător medicamentul acesta? Îmi produce greaţă.

– Conţine diferite expectorante şi puţin purgativ, mi-a explicat el.

În această împrejurare, am reacţionat exact aşa cum reacţionează cei ce neagă religia. Adică, în timp ce nu înţelegeam nimic din ceea ce mi se întâmpla, judecam cu logica mea şi răsjudecam procedura doctorului tocmai pentru că nu o înţelegeam. Uite, ziceam în sine-mi, îmi dau expectorante, în timp ce eu nu am nimic de eliminat.

Întorsătura foarte primejdioasă a bolii

După circa o oră jumătate-două de la ultima vizită a doctorului, au venit iarăşi trei doctori. De data aceasta, cei doi ai mei şi un al treilea doctor, care avea înfăţişare deosebită şi aer important şi nu aparţinea de camera mea. M-au ciocănit cu degetul în spate, m-au ascultat îndelung şi apoi au adus un flacon de oxigen, care m-a speriat puţin.

– Ce mai trebuie acum şi acesta? am întrebat eu.

– Ei, trebuie să-ţi întărim puţin plămânii, care sunt slăbiţi, zise doctorul al treilea, care nu aparţinea de camera mea.

– Dar ia spune-mi, doctore, ce se întâmplă cu spatele meu, că te-a încântat atâta şi-i dai atâta atenţie. Acum e a treia oară de azi dimineaţă de când mă ascultaţi şi-mi umpleţi spatele cu lipitori.

Mă simţeam aşa de bine în ultimele zile şi eram aşa departe de orice pesimism încât nimic nu mă putea face să bănuiesc adevărata mea stare. Chiar prezenţa unui doctor deosebit şi cu înfăţişarea curioasă, am socotit-o în sensul că nu are nici o treabă cu mine, că adică e vorba de vreo schimbare în personal, sau de altceva şi nu m-am gândit deloc că poate îl chemase anume pentru mine fiindcă în situaţia mea era nevoie de un consiliu medical.

Întrebarea din urmă o făcui aşa de firesc şi cu un ton aşa de mulţumit încât nici unul din doctori nu avu curajul să facă vreo aluzie la catastrofa care venea. Şi într-adevăr, cum ai putea spune unui om plin de speranţă că viaţa lui poate nu mai are decât câteva ore înaintea ei.

– Tocmai acum trebuie să te ascultăm, îmi răspunde doctorul într-un chip enigmatic.

Dar şi acest răspuns l-am explicat cum am vrut, că adică acum când trecuse criza, când boala îşi pierduse gravitatea, acum era necesar să ia toate măsurile cuvenite pentru a elimina toate resturile ei din organism şi a grăbi însănătoşirea.

Apropierea morţii şi începutul despărţirii sufletului de trup

Mi-amintesc că în jurul orei patru am simţit un uşor frison şi pentru ca să mă încălzesc m-am acoperit bine cu pătura şi m-am întins, dar deodată am simţit o mare ameţeală.

Am chemat pe doctorul ajutor. Acela a venit lângă mine, m-a ajutat să mă ridic şi mi-a luat flaconul cu oxigen. Undeva am auzit o sonerie şi în câteva minute, Directorul a venit în sală şi puţin mai târziu au venit şi alţi doi doctori.

În altă situaţie, această neobişnuită adunare a doctorilor şi graba cu care au venit m-ar fi impresionat şi fără îndoială m-ar fi neliniştit; dar acum mă simţeam cu totul indiferent, ca şi cum nu ar fi avut nici o legătură cu mine. Se produsese o ciudată schimbare în dispoziţia mea. Cu un minut înainte mă simţeam plin de optimism. Acum însă, deşi vedeam şi înţelegeam tot ce se întâmplă în jurul meu, mă cuprinse o inexplicabilă indiferenţă, o simţire de indiferenţă străină omului viu, după cum îmi pot da eu seama acum. Toată atenţia îmi era îndreptată asupra mea dar în acelaşi timp aveam un uimitor, un sentiment unic, o stare de împărţire în mine. Mă simţeam şi aveam conştiinţa de mine cu deplină claritate şi siguranţă, dar în acelaşi timp simţeam o astfel de indiferenţă faţă de mine, îndeosebi faţă de trupul meu, ca şi cum aş fi pierdut capacitatea de a-mi controla mişcările simţurilor.

Am văzut de pildă că doctorul a întins mâna şi mi-a examinat pulsul. Vedeam şi înţelegeam ce face, dar nu simţeam atingerea lui de trupul meu. Am văzut şi am înţeles că doctorii m-au ridicat şi au continuat să facă ceva cu zgomot în spatele meu, unde cu siguranţă începuse un flegmon dar ceea ce făceau nu am înţeles deloc. Şi aceasta nu pentru că aş fi pierdut posibilitatea de a avea experienţa simţurilor, ci pentru că aceste lucruri nu-mi atrăgeau deloc atenţia, fiindcă aşa cum observasem în adâncul meu, nu am luat aminte şi nici nu am observat ceea ce mi-au făcut.

Deodată am simţit ca şi cum ar exista în mine două fiinţe. Una undeva ascunsă în adânc şi aceasta era partea principală a existenţei mele, alta exterioară şi evident mai puţin însemnată. Şi acum ceea ce le unea, părea că se desface sau se topeşte şi cele două existenţe s-au despărţit încât cea mai puternică s-a făcut simţirea mea vie şi cu cea mai mare siguranţă, pe când cea mai slabă şi-a pierdut interesul. Această parte mai slabă a fiinţei mele era trupul. Mi-nchipui cât de mult m-aş fi tulburat – poate cu puţine zile mai înainte – din descoperirea în mine a acestei existenţe lăuntrice a mea, care până acum îmi era necunoscută şi din constatarea acestei stăpâniri a ei asupra celeilalte părţi a sinelui meu, asupra trupului meu material, care potrivit convingerilor mele anterioare, constituia toată existenţa omului, dar care acum nici nu o luam în seamă. Această situaţie era înspăimântătoare. Să trăieşti, să vezi, să auzi şi să înţelegi totul şi în acelaşi timp practic, să nu vezi. Să nu înţelegi nimic şi să simţi o astfel de înstrăinare de toate.

Ciudata simţire a imponderabilităţii

Astfel, când doctorul mi-a pus o întrebare, am auzit şi am înţeles ceea ce m-a întrebat, dar nu I-am răspuns pentru că am simţit că nu există cuvânt ca să-I răspund. Doctorul se mişca asupra mea şi era neliniştit dar pe el îl interesa acea parte din mine, care pentru mine nu mai avea nici un sens şi cu care simţeam că nu mai am nimic de-a face. Deodată, totuşi cealaltă jumătate a mea s-a manifestat şi într-un fel uimitor şi neobişnuit. Am simţit deodată că sunt tras undeva în jos de o putere irezistibilă. La început am simţit ca şi cum mi-ar fi legat o mare greutate de toate membrele trupului meu, dar mai apoi n-am mai simţit-o aşa. Această simţire mi se părea mai neînsemnată, pentru că acum acţiona asupra mea un fel necunoscut al atracţiei gravitaţiei cu o putere mai teribilă. Mi se părea că nu numai eu în întregime, ci şi fiecare membru al meu, fiecare fir de păr, şi cea mai mică parte a trupului meu era trasă în jos cu o putere de neînvins, aşa cum se întâmplă cu un puternic magnet, care atrage la el bucăţele de metal.

Dar iarăşi fără legătură cu cât de puternică era această simţire, ea nu mă împiedica să cuget şi să le simt pe toate. Aveam astfel simţirea acestui paradoxal fenomen: Mi-amintesc că eram conştient de realitate, că adică eram întins pe pat, că odaia mea era la etajul doi şi că dedesubt era o odaie cu totul asemănătoare, dar în acelaşi timp, potrivit cu conştiinţa mea lăuntrică eram sigur că dedesubt nu era numai una, ci zeci de camere, una peste alta şi că toate acestea se vor separa una de alta ca să-mi lase loc să trec… Unde?

Undeva mai departe, adânc în pământ.

Da, chiar în pământ şi voiam să mă întind pe pământ. Am făcut un efort şi am început să mă întorc pe pat.

Agonia morţii

Am auzit pe doctor zicând deasupra mea: Agonia.

Fiindcă nu vorbeam deoarece eram cu totul concentrat asupra mea şi privirea mea arăta o totală absenţă a vreunei influenţe a lumii înconjurătoare asupra mea, doctorii se vede că mă socoteau că sunt în stare de nesimţire şi vorbeau despre mine tare, fără grijă. Eu însă nu numai că înţelegeam, dar îmi era şi imposibil să nu cuget şi să nu observ complet. Auzind cuvintele doctorului, cugetam: Agonie, Moarte! M-am întors spre mine însumi şi am zis tare: Oare mor cu adevărat? Dar cum şi de ce s-a întâmplat aceasta nu-mi pot explica.

Deodată mi-am adus aminte de o conferinţă, care fusese publicată de multă vreme, cu privire dacă doare pe cineva când moare. Am închis ochii şi mă gândeam ce se întâmplă acum cu mine.

Nu simţeam nici un fel de durere trupească, dar oricum sufeream. Simţeam în mine o greutate şi epuizare. Din ce pricină? Ştiam din ce boală mor. Mă sufocă oare flegmonul pulmonar sau poate împiedică funcţionarea inimii şi aceasta mă face să mă simt epuizat? Nu ştiu. Poate aceasta să fie explicaţia pentru iminenta mea moarte, potrivit cu părerea oamenilor din lumea care îmi era acum aşa străină şi departe.

Eu însă simţeam o putere de nebiruit, care mă trăgea spre undeva, o atracţie spre ceva, cum am spus mai înainte. Şi simţeam această atracţie crescând în fiecare clipă şi deja ajunsesem foarte aproape, chiar în contact cu acel magnet, care mă atrăgea şi care dacă ar fi atins tot trupul meu m-aş fi amestecat împreună cu el, fără deosebire, aş fi devenit una cu el. Şi cu cât mai intens simţeam că se apropie această clipă, cu atât îmi creştea frica şi agonia. Şi aceasta se întâmpla pentru că în acelaşi timp simţeam o împotrivire cu atât mai vădită cu cât se apropia. Simţeam deplin şi cu tot mai mare claritate că eu în întregime nu mă pot lega de acest “magnet”, că trebuia să se desprindă de mine ceva şi acest ceva lupta să fugă de acest pol de atracţie. Lupta cu aceeaşi intensitate cu care celălalt eu lăuntric al meu se lupta să ajungă la pol. Acesta era faptul care îmi pricinuia durere şi epuizare.

Moartea clinică

Înţelegeam deplin sensul cuvântului "agonie", pe care l-am auzit, dar acum ceva din mine ba chiar şi părerile mele se depărtau de legăturile şi experienţa mea de mai înainte. Fără îndoială, dacă aş fi auzit acest cuvânt, chiar şi când mă examinau cei trei doctori, m-aş fi speriat până la panică. În acelaşi chip, dacă nu s-ar fi produs această ciudată schimbare în boala mea, aş fi rămas în starea unui bolnav obişnuit, ştiind că se apropie moartea. Aş fi judecat şi explicat în chip diferit ceea ce mi se întâmpla. Dar în starea în care mă aflam, cuvintele doctorului mi-au creat numai uimire şi nu simţirea de teamă, care caracterizează pe cei ce se gândesc la moarte. Am dat deci o explicaţie stării în care mă găseam acum, cu totul neprevăzută în legătură cu ideile mele anterioare.

Deci, aceasta este! Pământul este acela care mă atrage aşa de tare. Mi-a venit deodată ideea. Adică nu pe mine ci pe acela care îmi aparţine, pe acela care mi-a fost dat pentru oarecare timp. Oare pământul este acela care atrage materia, sau însăşi materia este aceea care vrea să se întoarcă în pământ?

Şi ceea ce mai înainte mi se părea aşa de firesc şi adevărat, că adică după moarte va trebui să devin praf, acum mi se părea nefiresc şi imposibil.

Nu, nu voi dispare, nu voi dispare complet, am răcnit aproape. Am făcut un efort să mă eliberez, să mă depărtez de acea putere care mă atrăgea şi deodată am simţit o linişte în mine. Am deschis ochii şi ceea ce am văzut în acea clipă s-a pecetluit în amintirea mea, până în cele mai mici amănunte, cu deplină claritate. Am văzut că mă aflam într-o odaie, alături de mine, în picioare, adunaţi în semicerc în jurul a ceva era adunat tot personalul medical. Directorul ţinea mâinile la spate şi privea ceva cu atenţie, ceva pe care nu puteam să-l văd pentru că mă împiedicau trupurile lor. În dosul lui, aplecat puţin înainte era doctorul cel tânăr. Doctorul asistent mai în vârstă, cu un flacon de oxigen în mâini se sprijinea nehotărât când pe un picior când pe altul, neştiind ce să facă cu vasul său, să-l pună alături sau să-l folosească. Doctorul cel tânăr se plecase şi ridica ceva, dar spatele lui nu mi-a îngăduit să văd ceva. Acest consiliu al doctorilor mi-a produs mirare. Acolo unde stăteau era numai un pat. Ce anume atrăsese atenţia lor, de vreme ce eu nu eram acolo, ci stăteam în mijlocul odăii? Am păşit înainte şi m-am uitat acolo unde se uitau şi ei. Acolo pe pat zăceam eu!…

Cum am văzut trupul meu mort

Nu-mi amintesc să fi încercat vreo frică când am văzut pe celălalt eu al meu pe pat. Am avut numai o nedumerire. Cum este cu putinţă să mă aflu aici şi în acelaşi timp să mă aflu şi acolo? Cum se face aceasta?

Mă vedeam pe mine stând în mijlocul camerei. Nu era nici o îndoială că eram eu, exact aşa cum mă ştiam pe mine de totdeauna. Am voit să ating, să prind mâna mea cea stângă cu cea dreaptă, dar mâna mea a trecut prin trup. M-am străduit să mă prind de mijloc, dar din nou mâna mea a trecut prin trup, ca şi cum era locul gol. Uimit de acest ciudat fenomen am vrut să cer ajutorul cuiva, ca să-mi explice ce se întâmplă. După ce am făcut câţiva paşi, am întins mâna ca să ating umărul doctorului, dar am simţit că mergeam ciudat, fără să am contact cu pardoseala şi mâna mea cu toată străduinţa nu a ajuns la trupul doctorului. Ajungea numai la câţiva centimetri de el dar nu putea să-l atingă.

Am făcut un efort ca să stau direct pe duşumea, dar cu toate că trupul se supuse şi coborâse, totuşi nu putea atinge duşumeaua, aşa cum mai înainte nu puteam să ating pe doctor. O neînsemnată distanţă mă despărţea de duşumea, pe care însă cu nici un chip nu puteam să o străbat. Mi-am adus aminte atunci de doctoriţa sălii mele, care acum câteva zile voia să afunde un flacon de medicamente într-un vas cu apă, pentru a le menţine la rece. Şi fiindcă vasul avea multă apă, flaconul plutea. Aceea însă neînţelegând ce se întâmplă, stărui de două şi de trei ori să afunde flaconul şi îl ţinea puţin afundat, nădăjduind că va rămâne acolo. Dar îndată ce ridica mâna, flaconul se ridica la suprafaţă.

Se pare că în chip asemănător şi aerul din jurul meu trebuie să fi fost foarte dens pentru mine, aşa cum eram acum!

Simţirea unei înspăimântătoare singurătăţi şi izolări

Ce mi se întâmpla? Am strigat pe doctor, dar atmosfera s-a dovedit cu totul necorespunzătoare. Nu a primit nici nu a transmis sunetele vocii mele şi am înţeles că mă aflam într-o stare de desăvârşită izolare de tot ceea ce mă înconjura. Când mi-am dat seama de această stare de izolare, m-a cuprins o panică. Într-adevăr era o spaimă de negrăit în această stranie izolare. Dacă cineva s-ar afla pierdut într-o pădure, sau s-ar afunda în adâncul mării sau s-ar afla înconjurat de foc sau închis într-o izolare desăvârşită, nu şi-ar pierde nădejdea că cineva ar putea să-l audă sau să-l observe. Ştie că dacă îl va auzi, va alerga spre glasul care cere ajutor. Înţelege că o altă făptură vie îl vede, că paznicul se va apropia de închisoarea lui şi el atunci va putea să îi vorbească, să-i spună ce vrea şi celălalt îl va înţelege.

Dar văzând în jurul tău oameni, să auzi şi să înţelegi convorbirea lor şi în acelaşi timp să ştii că orice ţi se va întâmpla nu ai nici o posibilitate să-ţi arăţi prezenţa şi nici nu te poţi aştepta la vreun ajutor de la ei, în această stare de izolare, ei bine, când mi-am dat seama de aceasta, m-am cutremurat şi creierul mi s-a oprit. Era mai rău decât a te găsi într-o insulă pustie, pentru că acolo firea este primitoare. Dar aici, în această stare de imposibilă comunicare cu mediul înconjurător – experienţă nefirească pentru o fiinţă omenească -, există o frică de moarte aşa de mare, o aşa de înspăimântătoare neputinţă, cum nu este posibil să o încerce cineva în altă stare, nici să o descrie prin cuvinte.

Fireşte, eu nu m-am pierdut imediat. M-am străduit în tot chipul să-mi fac simţită prezenţa mea, dar numai cât am încercat-o a trebuit să mă decepţionez complet. Este într-adevăr posibil să nu mă vadă? Mă întrebai deznădăjduit şi m-am apropiat iarăşi de grupul doctorilor care stăteau în jurul patului meu dar nimeni nu s-a întors să mă vadă. Atunci m-am uitat la mine cu nedumerire fără să pot înţelege cum era posibil să nu mă vadă, de vreme ce eu eram acelaşi de întotdeauna. M-am străduit din nou să-mi ating trupul, dar iarăşi mâna mea a trecut prin aer.

Doar nu sunt o fantomă, m-am gândit. Mă simt şi am conştiinţă de sine şi trupul meu este cu adevărat trup şi nu vreo iluzie optică. M-am privit iarăşi cu atenţie şi m-am convins că trupul meu era în realitate trup, pentru că puteam să-i văd până şi cele mai mici amănunte. Ba am observat foarte clar şi un neg, care se afla pe trupul meu.

Înfăţişarea mea exterioară rămăsese aceeaşi ca şi prima, dar se vede că se schimbaseră proprietăţile ei. Devenise acum insensibilă la pipăit şi aerul din jurul trupului devenise foarte dens încât un contact deplin cu lucrurile nu mai era posibil. Prin mintea mea a trecut un gând ca fulgerul: "trup duhovnicesc".Dar de ce, ce mi s-a întâmplat m-am întrebat, străduindu-mă să-mi amintesc dacă auzisem vreodată descrise astfel de situaţii paradoxale, adică de prefacere în cursul vreunei boli.

Nedumerire faţă de acest fenomen ciudat

Nu, nu se mai întâmplă nimic. Aici totul s-a terminat, zice doctorul cel tânăr, făcând cu mâna un semn, care arăta sfârşitul şi depărtându-se de patul unde se găsea celălalt eu al meu. Am simţit o indispoziţie, pe care nu pot să o exprim, fiindcă continuau să discute şi să facă zgomot despre acea parte din mine, la care eu nu mă mai gândeam deloc, care nu mai exista pentru mine, în timp ce nu mai luau aminte la celălalt eu al meu, care avea conştiinţă despre toate şi chinuit de teama întunericului cerea ajutorul lor. Este posibil să nu descopere, să nu înţeleagă că sunt aici? m-am gândit eu cu nedumerire. Înaintând spre pat, m-am uitat la celălalt eu al meu, care atrăsese atenţia oamenilor din cameră în paguba adevăratului meu eu.

M-am uitat şi pentru prima dată mi-a venit gândul: Nu cumva ceea ce mi se întâmplă, se numeşte în limba noastră, în limba fiinţelor vii, moarte? Acest gând mi-a venit pentru că trupul meu zăcea pe pat, avea toate caracteristicile unui cadavru. Era complet nemişcat, fără suflare, faţa avea gălbeneala caracteristică a mortului, buzele erau strâns închise şi albăstrui, ceea ce îmi aducea aminte de toţi morţii pe care îi văzusem în trecut.

Poate să pară curios la prima vedere, că mi-am dat seama de ceea ce mi se întâmplă abia când mi-am văzut trupul neînsufleţit. Dar dacă cercetezi şi cugeţi adânc la cele pe care le-am încercat, cred că vei îndreptăţi îndată această nedumerire a mea.

În cuvântul "moarte", aşa cum îl înţelegem se află nedespărţită ideea unei forme distruse, o încetare a vieţii. Dar cum puteam eu să gândesc că am murit, de vreme ce nu pierdusem conştiinţa de sine nici o clipă? M-am simţit viu, am auzit totul, am văzut şi am înţeles totul şi puteam să mă mişc, să gândesc, să vorbesc. Cum se putea totuşi ca aceasta să fie socotită distrugere, de vreme ce mă vedeam pe mine cugetând şi totodată observând această ciudată situaţie a mea?

Ba şi cuvintele doctorului că "totul s-a sfârşit" nu m-au impresionat nici nu mi-au produs gânduri la ceea ce mi se întâmpla. Aşa de mult se deosebeau cele ce gândeam faţă de concepţia obişnuită despre moarte.

Dacă credeam în existenţa sufletului şi dacă eram credincios în religie, această izolare de toate cele din jurul meu şi sciziunea personalităţii mele ar fi putut să mă facă să înţeleg ceea ce mi se întâmplă. Dar fiindcă eu totuşi nu credeam, m-am condus numai după ceea ce gândeam. Simţirea vieţii era aşa de limpede, încât eram plin de nedumerire faţă de acest ciudat fenomen şi eram cu totul incapabil să unesc cele simţite de mine cu gândul la moarte, adică să cred că nu exist de vreme ce simţeam şi aveam conştiinţă de sine.

Mai târziu mi s-a dat de mai multe ori ocazia să aud de la oameni credincioşi, care nu negau existenţa sufletului şi nici viaţa de după moarte, următoarea explicaţie: Îndată ce sufletul omului se desparte de trupul stricăcios, imediat se preface într-o fiinţă atotcunoscătoare, pentru care nu mai există nimic necunoscut şi este vrednic de mirare că în împărăţia acestei noi realităţi, în această nouă formă de existenţă, intră imediat în cadrul noilor legi din această nouă lume şi că ceea ce i se întâmplă este aşa de propriu pentru suflet, încât trecerea dintr-o stare în alta este ca o întoarcere într-o patrie existentă, o întoarcere la starea sa firească. Această explicaţie se sprijină pe ideea că sufletul este duh, pentru care nu există îngrădiri, care există în starea trupească a omului.

Străduinţa de a explica noua mea stare

Părerea aceasta, însă, este fireşte cu totul neadevărată.

Din cele descrise mai sus, cititorul a văzut că am ajuns la această nouă lume, eu însumi aşa cum eram când am plecat, adică exact cu aceeaşi stare de idei, de cunoştinţe, pe care le aveam când trăiam, când eram pe pământ. Când, de exemplu, voiam să fac ceva pentru a fi simţită prezenţa mea, am recurs la aceleaşi mijloace pe care le folosesc toţi cei vii, adică am strigat, m-am apropiat, m-am străduit să ating sau să mă apropii. Când am observat că acum trupul meu are o nouă identitate, această identitate mi s-a părut stranie; deci în mine au rămas aceleaşi idei, altfel nu mi s-ar fi părut ciudat şi când voiam să mă conving de existenţa trupului, iarăşi am recurs la aceleaşi mijloace, pe care le foloseam în aceeaşi situaţie, când eram pe pământ.

Ba şi acum, când am înţeles că murisem, nu am luat aminte la schimbarea nouă care mi se întâmplă, ci în mintea mea a apărut icoana primului om al creaţiei şi a trupului lui şi hainele de piele despre care este vorba în Biblie în legătură cu prefacerea trupului în trup stricăcios, ca acesta care zace acum pe pat şi care în curând va deveni ţărână.

Voind deci să înţeleg ceea ce mi s-a întâmplat, am dat aceleaşi explicaţii, care îmi erau cunoscute şi răscunoscute, potrivit cu concepţiile mele pământeşti. Ceea ce şi este de aşteptat. Sufletul în chip firesc este duh, dar duh creat pentru a trăi împreună cu trupul. Prin urmare, din ce pricină trupul poate fi socotit ca o închisoare a duhului, un fel de legătură, care înlănţuieşte duhul într-o formă de existenţă inseparabilă? Nu! trupul este locuinţa proprie, care a fost pusă, să zicem, la dispoziţia duhului şi prin urmare, în cealaltă lume duhul va apare în acel stadiu de dezvoltare, pe care l-a dobândit în timpul convieţuirii cu trupul, în forma legală stabilită de existenţa lui.

În chip firesc, dacă un om în timpul vieţii lui a sporit duhovniceşte şi a avut o oarecare orientare duhovnicească, atunci în sufletul lui locuinţa şi lucrurile care i se vor arăta în această nouă lume vor apărea mai înţelese, decât cum vor apărea în sufletul altuia care şi-a petrecut viaţa toată fără să se gândească vreodată la altă viaţă. Şi în timp ce primul va fi, să zicem, în stare să înţeleagă ceea ce i se întâmplă, chiar dacă nu imediat şi fără greşeală, cel de-al doilea – care seamănă cu mine –, trebuie să înceapă de la elementele de bază, deoarece trebuie timp pentru a înţelege atât cele ce i se întâmplă şi la care nu se gândise niciodată, cât şi locul în care se află acum şi la care niciodată nu s-a gândit duhovniceşte în cursul vieţii sale pământeşti.

Mai târziu când mi-am amintit şi mi-am revăzut starea în care mă găseam atunci, am observat că numai posibilităţile mele duhovniceşti functionau, însă cu o aşa de uimitoare intensitate şi iuţeală încât se părea că nu a intervenit deloc timp în străduinţa de a înţelege, de a compara sau a-mi aminti ceva. Numai cât apărea ceva înaintea mea, memoria mea intra imediat în trecut şi aducea la iveală şi cele mai mici amănunte, care în dezordine fuseseră uitate şi astfel ceea ce în alte împrejurări mi-ar fi creat o încurcătură, acum mi se păreau deplin înţelese. Din când în când lucra în mine o putere, cu care puteam să cunosc şi lucrurile pe care mai înainte le uitasem. Şi tocmai această identitate era aceea care mă despărţea de celelalte neaşteptate schimbări care veneau în noua mea existenţă.

Drumul spre cer

Voi continua acum povestirea acestui fapt de necrezut.

De necrezut! Dar dacă până acum părea de necrezut, apoi ceea ce urmează va părea cititorilor aşa de "simplu", încât nu ar merita osteneala să o povestesc, ci poate pentru acei care voesc să vadă în această istorie ceva deosebit, această "simplitate" şi insuficienţă a materialului va fi o dovadă a adevărului ei. Deoarece dacă această istorie aş fi confecţionat-o eu cu fantezia mea, atunci orizontul care s-ar deschide în fantezia mea ar fi cu mult mai mare decât aş fi putut descoperi ceva mai inteligent şi mai credibil.

Deci ce mi s-a întâmplat apoi? Doctorii au plecat din sală şi cei doi asistenţi stăteau şi se străduiau să lămurească stadiile bolii şi ale morţii mele. Doctoriţa cea mai în vârstă s-a întors spre icoana lui Hristos, şi-a făcut cruce şi a zis tare cuvintele care se zic în aceste împrejurări:

– Să moştenească Împărăţia Cerurilor; veşnică să-i fie odihna!

Dar abia a rostit aceste cuvinte şi doi îngeri au apărut alături de mine. Pe chipul unuia am recunoscut oarecum pe îngerul meu păzitor, dar pe celălalt nu l-am cunoscut. Îngerii m-au luat de mâini şi am ieşit din odaie în drum, trecând prin perete.

Înnoptase şi zăpada cădea liniştit în fulgi mari. Aceasta am văzut-o dar n-am simţit deosebire între temperatura camerei şi cea din afară. Era evident că aceste fenomene îşi pierduseră însemnătatea lor pentru noul meu trup.

Am început a urca repede şi cu cât urcam cu atât creştea şi întinderea spaţiului care se deschidea înaintea noastră. În fine, căpătă o aşa de înspăimântătoare întindere încât mă cuprinse o teamă la gândul că eram aşa de neînsemnat faţă de această imensitate pustie. Atunci am observat şi unele caracteristici speciale în privirea mea. În primul rând, deşi era noapte, vedeam totul limpede în întuneric, ba încă şi întinderea vederii mele căpătase o aşa de mare distanţă, cum nu ar fi fost cu putinţă să o aibă privirea anterioară obişnuită. În acele clipe nu puteam înţelege acele forme particulare, dar înţelegeam foarte bine şi eram înspăimântat de faptul că nu vedeam totul şi că fără legătură cu aşa de marea întindere a vederii mele, exista totdeauna în aceasta oarecare margine.

Cât de uşor dau oamenii nimicniciei lor o valoare unică!

Eu am văzut că eul meu era aşa de neînsemnat, un atom fără sens, a cărui apariţie sau dispariţie în această nemărginită întindere ar trece neobservată în loc să găsesc în aceasta vreo mângâiere sau vreo siguranţă, mă cuprinse teama că aş putea dispare, că această întindere fără margini m-ar putea înghiţii ca pe un biet fir de praf.

Era aceasta o uimitoare contradicţie; pe de-o parte o particulă neînsemnată, supusă legii nimicirii, iar pe de alta o demonstrare a nemuririi omului, a veşnicei existenţe a persoanei lui.

Apariţia duhurilor necurate

În momentul acela nu mai aveam în minte o simţire a timpului şi nu ştiu cât a durat înălţarea noastră. Deodată s-a auzit mai întâi un zgomot slab şi imediat apoi a apărut de undeva o mulţime de fiinţe înfricoşătoare cu râsuri ţipătoare şi zgomotoase şi s-au apropiat de noi în grabă. "Duhuri necurate", mi-a venit atunci în minte cu o iuţeală neobişnuită, care era rezultatul spaimei, a unei spaime neobişnuite cum nu mai avusesem niciodată până atunci.

Duhuri necurate, deci! Ce ironie şi ce râs mi-ar fi provocat ideea lor numai cu câteva zile mai înainte! Ba chiar cu câteva ceasuri aş fi reacţionat în acest chip dacă cineva mi-ar fi spus că a văzut duhuri rele cu înşişi ochii lui, şi pur şi simplu că crede în existenţa lor ca un adevăr temeinic.

Cum se potriveşte unui om cultivat din ultimii ani ai veacului al XIX-lea, eu socoteam că aceste lucruri sunt stări iraţionale şi patimi ale omului şi de aceea cuvintele "duhuri necurate" nu aveau pentru mine nici un sens, ba chiar erau cuvinte care să-mi producă o idee distractivă. Şi deodată această "idee distractivă" mi-a apărut înaintea mea personalizată şi vie. Nici acum nu-mi pot explica cum şi de ce am recunoscut atunci prezenţa duhurilor necurate în această urâtă apariţie. Fără îndoială însă aceasta s-a intâmplat numai pentru că această caracterizare, adică "duhuri necurate" era cu totul afară de cursul firesc al lucrurilor şi afară de logică, de aceea dacă ar fi apărut în mintea mea în alt moment o astfel de privelişte înfricoşată, aş fi zis că era personificarea vreunui chip din basm, o creaţie anormală a fanteziei mele. Cu alte cuvinte aş numi-o oricum altfel decât ceva pe care ar putea cineva să o vadă. Totuşi în aceea clipă caracterizarea de "duhuri necurate" mi-a venit cu aşa iuţeală, ca şi cum n-ar fi trebuit să mă gândesc, ca şi cum aş fi văzut ceva pe care îl ştiam bine de multă vreme. Fiindcă, precum am explicat deja, posibilităţile mele raţionale în acel ceas funcţionau cu o aşa de neobişnuită intensitate, am înţeles imediat că apariţia exterioară şi urâtă a acestor fiinţe monstruoase nu era şi adevărata lor apariţie exterioară, ci o arătare meşteşugită ca să mă sperie şi mai mult şi de aceea, pentru o clipă am socotit că atinge mândria mea. Am socotit ruşine pentru mine şi pentru oameni în general, ca alte forme de fiinţe să folosească astfel de metode pe care noi le folosim pentru a speria pe copiii mici, pentru a produce frică omului, care se are pe sine în mare cinste.

După ce ne-au înconjurat din toate părţile, cu ţipete şi mare gălăgie, duhurile cele necurate cereau de la îngeri să mă predea lor şi se sileau să mă smulgă şi să mă desprindă de îngeri, dar se vedea că nu aveau îndrăsneală să-şi împlinească scopul lor.

Între ţipetele şi urletele lor, care era aşa de respingător să le auzi, precum şi vederea lor cu ochii, am deosebit încetul cu încetul cuvinte şi fraze întregi.

– Este al nostru, a negat pe Dumnezeu! Strigară deodată toţi împreună şi imediat au năvălit înaintea noastră cu o aşa îndrăsneală, că pentru un moment frica îmi îngheţase în mine orice gând. Mi-am revenit şi am început să strig: Sunt minciuni, nu este adevărat! Dar o amintire m-a blocat şi mi-a legat limba.

Într-un fel cum nu pot să-mi explic, mi-am adus aminte deodată de o neînsemnată şi vagă împrejurare, care se lega de o foarte îndepărtată vreme a tinereţii mele şi pe care n-aş fi putut niciodată să mi-o amintesc.

Intevenţia Maicii Domnului

Mi-aduc aminte că în timpul studiilor, ne-am adunat odată la casa unui prieten al meu, unde după ce mai întâi am discutat despre studiile noastre, am început apoi să vorbim despre diferite teme interesante, cum obişnuiam. Unul din tovarăşii mei zise atunci: În general, mie nu-mi plac ideile abstracte, dar aici avem ceva imposibil. Pot să cred într-o formă de putere fizică, despre care, să zicem, că încă nu a fost cercetată. Pot adică admite existenţa ei, chiar dacă nu înţeleg clar felul apariţiei ei, pentru că, foarte simplu, ar putea să fie foarte neînsemnată sau că acţiunea ei să se lege cu acţiunile altor puteri şi de aceea să fie greu de priceput; dar a crede în Dumnezeu ca fiinţă personală şi atotputernică, când nu văd clar nicăieri vreo manifestare a acestei personalităţi, aceasta este în chip firesc de neconceput. Apoi îmi zice: Crede-mă, dar de ce trebuie să cred în existenţa lui Dumnezeu, când pot deasemenea, să cred că nu există Dumnezeu? Nu-i aşa? Şi încă, nu cumva este cu neputinţă să nu existe Dumnezeu? Acestea mi le-a zis tovarăşul meu şi s-a întors spre mine spre a mă asigura de spusele lui.

– Poate şi să nu existe, am zis eu ezitând.

Această frază era o vorbă neglijentă, cu toată însemnătatea cuvintelor, deoarece silogismul absurd al prietenului meu nu putea să-mi creeze îndoială despre existenţa lui Dumnezeu. Dealtfel atunci nici nu dădusem atenţie deosebită spuselor lui. Dar acum se vedea că acest cuvânt neglijent nu trecuse fără să lase urme.

Trebuia acum să mă justific, să mă apăr de acuzaţia pe care mi-o puneau înainte.

Într-adevăr, trebuie să dăm socoteală de toate "cuvintele neglijente", fie pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu, care vede cele ascunse ale inimilor oamenilor, fie din mânia vrăjmaşilor mântuirii noastre, a diavolilor, ca să ne pedepsească.

Această acuzaţie se pare că era cel mai puternic argument, pe care îl aveau duhurile cele rele, pe care îşi întemeiau osândirea mea, pentru că de aici luară un nou avânt al atacurilor lor împotriva mea şi acum cu şi mai sălbatice urlete ne înconjurau şi ne împiedicau să mergem mai departe.

Mi-am adus aminte de o rugăciune şi am început să mă rog, cerând ajutor de la sfinţii pe care îi ştiam şi ale căror nume le ţineam minte. Dar acest lucru nu a speriat pe vrăjmaşii mei. Şi eu îndureratul şi ignorantul creştin – numai cu numele –, mi-am adus aminte, pentru prima dată în viaţa mea de Aceea, care se numeşte Mijlocitoarea creştinilor, de Maica Domnului.

Trebuie să fi fost puternică chemarea mea către Dânsa şi sufletul meu să fi fost plin de evlavie, pentru că numai cât mi-am adus aminte şi am rostit numele ei, au dispărut dintr-o dată duhurile necurate din jurul nostru şi ceva ca o ceaţă albă a început să înfăşoare repede ceata duhurilor necurate, care au dispărut dinaintea ochilor mei, chiar înainte de a se depărta de noi. Urletele şi cloncăniturile lor, însă, se mai auzeau dar slăbeau mereu şi apoi nu s-au mai auzit. Am înţeles atunci că încet, încet, ne-am depărtat de această mulţime care ne acuza.

În Împărăţia Luminii şi a Armoniei

Spaima care am simţit-o mă stăpânea aşa de tare, încât nu mi-am dat seama dacă în timpul întâlnirii cu duhurile necurate continuam să urcăm sau ne opriserăm. Abia când s-a deschis iarăşi înaintea mea nesfârşita întindere a spaţiului, am înteles că începuserăm să urcăm.

După ce am străbătut o distanţa, am văzut deasupra mea o lumină strălucitoare, care, precum ni se părea, semăna cu lumina soarelui, numai că era mai puternică. Era evident că acolo exista ceva ca o împărăţie a luminii.

– Da, într-adevăr, este o împărăţie plină de puterea luminii, m-am gândit. Acest lucru l-am înţeles cu un fel de simţire, care imi era neînţeleasă, deoarece acea lumină nu făcea umbră. M-am întrebat cu nedumerire: Cum se face că există lumină fără umbră?

În sfârşit, am trecut cu iuţeală pe terenul acestei lumini, care cu adevărat m-a orbit. Am închis ochii, i-am acoperit cu mâinile, dar în zadar, pentru că mâinile nu făceau umbră. Această mişcare nu avea nici un sens.

– Dumnezeule, ce este aceasta? Ce fel de lumină este aceasta? Este ca şi întunericul, deoarece nu pot privi şi ca şi în întuneric nu pot vedea nimic.

Acestea le-am zis în mine, comparând vederea pământească cu vederea aceasta, dar uitând sau poate neştiind că o astfel de asemănare este absurdă, pentru că acum puteam vedea chiar şi în întuneric.

Această neputinţă a mea de a vedea, de a privi, a crescut în mine teama de necunoscut, lucru firesc în starea în care mă aflam, într-o lume necunoscută şi m-am intrebat: Ce va urma acum? Vom intra repede în această sferă de lumină? Are o margine această sferă?

Dar atunci s-a întâmplat altceva.

Din înălţime a răsunat un cuvânt, fără mânie, ci cu măreţie şi cu un ton stăpânitor şi hotărât:

Nepregătit!

Imediat urcarea noastră s-a oprit şi am început să coborâm. Dar înainte de a părăsi acea împărăţie, am avut fericirea să pot vedea un fenomen minunat.

Numai cât a sunat acel cuvânt din înaltime, toate câte se aflau în acea lume, fiecare fir de praf, cel mai neînsemnat atom, au răspuns cu o astfel de armonie şi au răsunat în miliarde de milioane de ecouri într-un glas, cum nu este cu putinţa să perceapă urechea, dar putea să o conceapă mintea şi inima şi cu această simfonie au exprimat acordul lor cu hotarârea ce se dăduse. Exista în acest acord al hotărârii o aşa de minunată armonie, o aşa de nespusă şi mareaţă fericire, faţă de care tot extazul şi încântarea lumească seamănă cu o zi înnorata şi întunecoasă. Acest ecou răsunase ca vibraţiile unei incomparabile coarde muzicale, care îţi făcea tot sufletul să tindă spre ea cu o totală corespondenţă, cu o stare de uşurare de orice grija şi cu o arzătoare dorinţă de a se uni cu această măreaţă armonie, prezentă pretutindenea.

Întoarcerea la pământ

Nu am înţeles adevăratul sens al cuvântului care mi se adresase, adică nu am înţeles că trebuie să mă întorc pe pământ şi să trăiesc iarăşi ca mai înainte. Am socotit că mă vor duce în alt oarecare loc şi de aceea o simţire de uşoară împotrivire începuse să mă cuprindă, când mai întâi confuz, ca într-o ceaţă de dimineaţă începu să se zărească forma unui oraş şi apoi au început să se vadă clar străzile pe care le ştiam bine.

Am văzut clădirea spitalului, care îmi era aşa de cunoscută.

Exact în acelaşi chip, ca şi prima dată, am intrat prin pereţi şi prin uşile încuiate ale clădirii într-o cameră care îmi era complet necunoscută. În acea cameră erau o serie de mese vopsite în culoare închisă şi pe una din aceste mese, acoperit cu o pânză albă, zăcea eul meu sau mai bine zis, trupul meu mort şi înlemnit.

Lânga masă, un omuleţ cu părul gri, cu o haină de culoarea cafelei citea din psaltire, ţinând o lumînare aplecată şi purtând-o deasupra sicriului. În cealaltă parte, pe o bancă neagră, lipită de perete, stătea sora mea, care se vede ca fusese înştiinţată de moartea mea şi sosise. Alături de ea şi aplecat în jos stătea bărbatul ei vorbindu-i în şoaptă. Îngerul meu păzitor, care până acum nu vorbise, m-a condus la masă şi apoi s-a întors şi mi-a zis: Ai auzit hotărârea lui Dumnezeu? Apoi mi-a arătat cu mâna trupul meu mort şi a zis: Intră şi te pregăteşte .

Imediat apoi, cei doi îngeri au dispărut din ochii mei.

Intrarea din nou a sufletului în trup

Mi-aduc aminte foarte clar ce mi s-a întâmplat după aceste cuvinte. Într-adevăr, am simţit ca şi cum ceva mă presa din toate părţile. Apoi m-a cuprins o simţire de răceală neplăcută şi revenirea acelei capacităţi de a simţi frigul – lucru pe care nu-l simţisem cu puţin înainte –, a apărut vie în mine ideea de viaţa mea anterioară. Atunci m-a cuprins o adâncă mâhnire, ca şi cum aş fi pierdut ceva (Voi lămuri mai jos că această simţire mă stăpâneşte şi acum, după cele ce mi s-au întâmplat). Şi cu toate că în decursul vieţii mele nu mi se întâmplase nimic anume neplăcut, totuşi nu simţeam nici cea mai mică dorinţă de a mă mai întoarce iarăşi la viaţă. Nu simţeam nici o atracţie, nimic nu mă trăgea înapoi.

Să-şi amintească cititorul dacă a văzut vreo fotografie veche, care a stat multă vreme într-un loc umed. Chipul rămâne, dar este înnegrit şi decolorat de umezeală. În locul chipului vezi o continuă pată gri. În acelaşi chip şi viaţa se decolorase pentru mine şi aşa îmi apare şi acum în ochii mei. Nu ştiu cum şi de ce am avut deodată această simţire, dar un lucru este sigur că viaţa nu mai exercita nici o atracţie asupra mea. Spaima pe care o simţisem mai înainte, după despărţirea de lumea înconjurătoare, pierduse dintr-o ciudată pricină însemnătatea pe care o avea mai înainte. Vedeam de pildă pe sora mea şi am înţeles că nu pot să intru în legătură cu ea, dar acest lucru nu m-a indispus deloc. Eram mulţumit cu faptul că o vedeam şi că le ştiam pe toate aşa.

Invers de ceea ce mi se întâmplase mai înainte, nu doream nicidecum să-mi fac în vreun fel cunoscută prezenţa mea, ci cu totul altceva mă interesa.

Senzaţia că sunt împins din toate părţile îmi producea o mâhnire, care creştea mereu. Mi se părea că sunt prins cu un cleşte şi această senzaţie creştea tot mai tare. Nu mai puteam răbda această stare. Nu-mi aduc aminte acum ce am făcut, dacă m-am împotrivit să mă eliberez. Îmi aduc aminte numai că presiunea creştea mereu, până când în sfârşit am pierdut orice simţire.

Străduinţa de a explica altora experienţa mea

Când mi-am recăpătat simţirea, mă găseam deja pe un pat în camera spitalului. Deschizând ochii, am văzut ca eram înconjurat de o întreagă mulţime de oameni, care mă priveau cu curiozitate şi vorbeau. Persoane care mă priveau cu atenţie încordată.

Lângă pat, pe un scaun pe care îl trăsese aproape, stătea directorul, silindu-se să-şi păstreze aerul demnităţii sale. Poziţia şi atitudinea lui erau ca şi cum ar zice că toate acestea erau un fapt obişnuit şi că nu era nimic vrednic de curiozitate. În acelaşi timp se putea observa în ochii lui, care erau aţintiţi asupra mea, emoţie şi mare atenţie. Doctorul cel tânăr – fără cea mai mică rezervă – aţintise ochii asupra mea, de parcă voia sa mă străpungă cu privirea.

Pe partea de jos a patului, în faţa mea, stătea sora mea, îmbrăcată în negru, cu privirea palidă şi emoţionată. Alături de ea stătea bărbatul ei, în dosul ei era sora doctoriţă cu privirea mai liniştită şi încă mai în spate, stătea tânărul asistent chirurg, cu o înfăţişare cu totul speriată. Când mi-am revenit deplin, am salutat mai întâi pe sora mea. Aceasta a venit repede lângă mine, m-a îmbrăţişat şi a început să plângă.

Primul a vorbit doctorul cel tânăr cu nerăbdarea care caracterizează pe tineri, ca să afle cât mai repede posibil ciudatele experienţe şi impresia mea.

– Deci, iubitul meu prieten, ne-ai speriat cu adevărat. Dacă ai ştii ce ţi s-a întâmplat !

– Îmi aduc aminte de toate i-am zis.

– Nu înţeleg. Este posibil să nu-ţi fi pierdut simţurile?

– Aşa se pare.

– Acest lucru este foarte ciudat, teribil de ciudat, zise aruncând o privire asupra directorului. Este ciudat pentru că zăceai aici ca un buştean neînsufleţit, fără nici cel mai mic semn de viaţă, nici cea mai mică bănuială de viaţă. Cum este posibil să mai păstrezi vreo simţire în această situaţie?

– Se pare că este cu putinţă, de vreme ce eu nu numai am văzut, dar am şi înţeles totul.

– În ceea ce priveşte privirea, nu ai putut vedea nimic. Numai de auz şi de pipăit poate fi vorba. Dar spune drept: le-ai auzit şi le-ai văzut pe toate? Pe toate? Ai auzit cum te-au spălat şi te-au îmbrăcat?

– Nu, nu am simţit aşa ceva. În general nu am avut simţurile trupului.

– Nu înţeleg! Zici că-ţi aminteşti de toate cele ce ţi s-au întâmplat, dar n-ai înţeles nimic. Aceasta o spui?

– Zic că n-am înţeles numai ceea ce mi s-a întâmplat cu trupul meu, deoarece mă aflam sub puternica impresie a celor ce se întâmplau în acele clipe, am zis eu, socotind că această explicaţie era deajuns.

– Deci, a întrebat doctorul, văzând că am tăcut. Atunci am ezitat o clipă fiindcă nu ştiam ce aşteptau să le spun. Pentru mine toate erau aşa de limpezi, am repetat iarăşi:

– V-am spus că numai trupul şi cele în legătură cu acesta nu le-am văzut. Dar trupul nu este tot eul meu. Nu-i aşa? Pentru că nu era tot eul meu acela care zăcea ca un buştean. Celălalt eu al meu trăia şi continua să funcţioneze în mine. Aceasta am spus-o socotind că această separare, sau mai bine zis această împărţire a persoanei mele, care pentru mine acum era un lucru luminos ca soarele, era tot aşa de evidentă şi pentru oamenii care vorbeau.

Se pare însă că totuşi încă nu revenisem deplin la viaţa mea anterioară, nu ajunsesem la felul lor de cugetare şi vorbind despre ceea ce eu ştiam acum, despre ceea ce simţisem, nu am înţeles că cuvintele mele li se păreau un delir de nebun, lor care nu aveau ei înşişi o astfel de experienţă şi pe care o respingeau ca pe o minciună.

Convorbirea cu doctorul cel tânăr

Doctorul cel tânăr voia să mai zică ceva, să întrebe ceva, dar directorul i-a făcut semn să nu mă mai deranjeze, poate pentru că aveam nevoie de linişte, sau poate că după cele spuse, trăsese concluzia că nu revenisem deplin la starea normală şi că nu era cazul să mai discute cu mine.

Când s-au încredinţat că organismul meu revenise oarecum la starea lui firească, m-au ascultat cu stetoscopul. N-au găsit flegmon la plămâni. Apoi îmi aduc aminte că mi-au dat o supă să beau şi au ieşit toţi din cameră, afară de sora mea, pe care au lăsat-o să rămână cu mine mai mult. Se pare că socoteau că dacă îmi vor aminti ceea ce mi se întâmplase îmi vor produce nelinişte şi o mulţime de bănuieli şi presupuneri. Ca de pildă, că aş fi fost îngropat de viu, etc.

Toţi cei care mă înconjurau se fereau să vorbească despre aceasta şi numai doctorul cel tânăr a reuşit să facă excepţie şi nu avea această fereală. Era limpede că se interesa teribil de ceea ce mi se întâmplase şi de aceea căuta în tot chipul să vină la mine, fie pentru a arunca simplu o privire, ca să vadă cum mă aflu, fie ca să mă întrebe ceva. De multe ori nu venea singur, ci uneori aducea cu sine şi prieteni de-ai săi, dar de cele mai multe ori studenţi, ca să arunce o privire omului care se întorsese de la morgă…

În ziua a treia sau a patra, după ce observase că acum sunt destul de bine, sau mai simplu, pentru că nu puteam să mai aştept, a venit la patul meu seara şi a început o lungă discuţie cu mine. După ce mi-a luat pulsul mi-a zis:

– Uimitor, în toate aceste zile pulsul tău a fost cu totul normal, afară de o oarecare anomalie sau abatere. Dacă ai şti ce ţi s-a întâmplat! O minune! Numai o minune putea să fie aceasta!

În acel ceas am avut deja conştiinţa că sunt o fiinţă pământească, că revenisem deplin la vechea mea viaţă şi înţelesesem că mi se întâmplase toate aceste lucruri stranii. Înţelegeam de asemenea că numai eu le ştiam şi că toate acele minuni despre care vorbea doctorul erau pentru ei numai o expresie exterioară a celor pe care eu le trăisem în realitate. Această expresie numai din punct de vedere medical, era ceva, ca să zic aşa, ca o ciudată întâmplare în patologie. Atunci am întrebat:

– Când s-au întâmplat aceste lucruri cu mine? Înainte de a reveni la viaţă?

– Da, înainte de a reveni. Nu vorbesc numai de la mine. Eu nu am mare experienţă şi până acum nu am văzut nici un caz de letargie, ci am spus-o de la unul din doctorii bătrâni, toţi au rămas uimiţi şi închipuieşte-ţi, în aşa măsură, că nici nu le venea să creadă. Dealtfel, trebuie să ştii că nu-i necesar să ai cunoştinţe deosebite, deoarece este limpede că atunci când cineva îşi pierde cunoştinţa, toate organele lui funcţionează la început foarte slab. Cu mare greutate poţi simţi pulsul, respiraţia este cu totul neobservabilă şi bătăile inimii nu le poţi auzii. Cu dumneavoastră însă s-a întâmplat ceva de neînchipuit. Plămânii au început deodată să sufle ca un foi uriaş şi inima bătea ca ciocanul pe nicovală. Nu este cu putinţă să descrii în cuvinte, ci trebuie să vezi ca să înţelegi. Vezi, te găseai într-o stare, ca aceea în care se află vulcanul înainte de erupţie. Acei care se aflau lângă tine simţeau că li se zburleşte părul. Era ceva aşa de înspăimântător, că de mai ţinea un moment nu mai rămânea din tine nici o bucată, că nici un organism nu-i în stare să suporte o astfel de intensă lucrare.

– Hm…m-am gândit atunci, deci nu este ciudat că mi-am pierdut simţurile înainte de revenire!

Înainte de această expresivă icoană pe care mi-o dăduse doctorul, mă găseam într-o stare de confuzie şi nu ştiam cum să-mi explic această ciudată stare, cum mi se părea atunci. Adică, atunci când am murit şi toate mă părăseau încetul cu încetul, nu mi-am pierdut cunoştinţa de sine nici o clipă, dar mi-am pierdut cunoştinţa când m-am întors la viaţă. Acum aveam explicaţia. Când am murit, deşi aveam simţirea că sunt presat din toate părţile, în clipa marii agonii uşurarea a venit când am aruncat de la mine ceea ce îmi producea această simţire. Când însă trebuia să mă întorc la această viaţă, trebuia dimpotrivă, să reiau asupră-mi ceea ce este supus tuturor mizeriilor, inclusiv pierderea cunoştinţei, adică trupul, fiindcă este evident că sufletul nu moare.

Continuarea interesantei convorbiri

Între timp doctorul a continuat:

– Şi să nu uiţi că aceasta se întâmpla nu după oarecare stare de lipsă de cunoştinţă, ci după o letargie de 36 de ore. Ca să înţelegi cât de puternică era această reînsufleţire, trebuie să te gândeşti că erai ca un buştean îngheţat şi după 15-20 minute, membrele tale căpătaseră deja elasticitate şi apoi în curs de încă o oră şi părţile exterioare ale trupului erau calde. Acest lucru este de necrezut, seamănă cu o povestire inventată şi de aceea când relatez cuiva întâmplarea, refuză să o creadă.

Atunci am întrebat:

– Doctore nu ştii cumva de ce s-au întâmplat acestea într-un chip aşa de ciudat?

– De ce?

– În ştiinţa medicală, pierderea cunoştinţei sau ceva asemănător este socotit în categoria letargiei?

– Da, dar numai în gradul ei cel mai mare.

– Deci atunci înseamnă că eu nu mă aflam în stare de letargie.

– Ce altceva putea fi?

– Concluzia este că eu în realitate am murit şi apoi am revenit la viaţă. Dacă ceea ce mi s-a întâmplat a fost numai o încetinire a manifestării vieţii în organismul meu, atunci şi restabilirea ar fi urmat fără această culme; dar fiindcă era nevoie ca trupul să se pregătească într-un fel cu totul neobişnuit pentru primirea din nou a sufletului, de aceea toate membrele mele au trebuit să funcţioneze cu aşa mare intensitate. Doctorul a ascultat cu mare atenţie fiecare cuvânt al meu, dar apoi faţa lui a luat o expresie de indiferenţă.

– Glumeşti desigur. Pentru noi toţi doctorii, cazul dumneavoastră este teribil de interesant.

– Trebuie să te contrazic, deoarece nu am nici cea mai mică intenţie să glumesc. Eu personal cred desăvârşit ceea ce spun şi ar trebui să o credeţi şi dumneavoastră. Fie şi numai pentru a cerceta serios un astfel de fenomen excepţional. Ziceţi că nu puteam vedea nimic, dar nu cumva vreţi să vă descriu ce se afla la morga, pe care eu nu o vizitasem niciodată fiind in viaţă? Nu aţi vrea să vă spun cine dintre dumneavoastră stătea în jurul meu şi ce făceaţi în momentul morţii mele şi după aceea?

Doctorul s-a arătat interesat şi când i-am povestit şi i-am amintit toate cele ce se întâmplaseră, a devenit deodată ca un om care şi-a pierdut echilibrul. Îşi pierduse obişnuita linişte şi se gângăvea.

– Mm…cu adevărat ciudat, un fel de clarviziune.

– Doctore, socot că faceţi o greşeală. Nu-i posibil pe de-o parte sa fii îngheţat, iar pe de alta să ai o clarviziune.

Totuşi povestirea mea despre starea în care mă aflam îndată după despărţirea sufletului de trup i-a produs o teribilă impresie. Că adică am văzut totul, cum se înghesuiau în jurul trupului meu, care fiindcă nu mai avea simţire mi se părea ca o haină aruncată; că am voit să ating sau să mă apropii de cineva ca să-i trag atenţia şi că aerul, în acel moment, devenise foarte dens, nu mă lăsa să merg şi să mă ating de lucrurile care se aflau în jurul meu.

Toate acestea le-a ascultat cu gura căscată şi cu ochii holbaţi. Şi încă nu terminasem deplin, el s-a ridicat imediat, m-a salutat şi a plecat evident să spună şi altora foarte interesanta istorie pe care eu o relatasem.

Nu întotdeauna când ninge este iarnă…

Se vede că doctorul cel tânăr a spus toate acestea directorului, pentru că în ziua următoare, în timpul vizitei obişnuite, a venit directorul şi după ce m-a examinat s-a aplecat asupra patului meu şi mi-a zis: Se pare că ai avut halucinaţii, în timpul letargiei, de aceea te-ai străduit să te eliberezi de acestea, pentru că altfel…

– Poate aş fi înnebunit, l-am întrerupt eu.

– Nu, aceasta este prea mult, dar putea să-ţi devină o idee fixă.

– Dar pot exista într-adevăr halucinaţii în timpul letargiei?

– De ce întrebi? Tu ştii acum mai bine decât mine!

– Eu nu văd o suficientă dovadă numai un singur fapt, chiar dacă acesta se referă la mine. Aş vrea să ştiu observaţiile generale care există în această privinţă.

– Şi ce să facem cu cazul dumneavoastră? El este o dovadă deplină!

– Da, dar dacă toate cazurile posibile se clasează într-o singură categorie, nu se va închide atunci uşa pentru cercetarea fenomenelor diferite şi ale diferitelor simptome ale boalei? Nu se va introduce în felul acesta o nedorită procedură în diagnoza medicală ?

– Nimic din toate acestea nu-i probabil in cazurile asemănătoare. Faptul că erai în letargie este dincolo de orice îndoială. Prin urmare ceea ce ţi s-a întâmplat trebuie să admitem că este posibil să se întâmple în starea de letargie.

– Spuneţi-mi, doctore, este justificată apariţia letargiei în boli ca pneumonia?

– Medicina nu poate număra cu de-amănuntul toate cazurile de letargie, fiindcă ea apare la toate bolile. Au fost şi cazuri în care persoane au căzut în somn letargic, fără să fi fost cazul de vreo boală şi care evident erau deplin sănătoase.

– Este posibil să se vindece flegmonul pulmonar numai în timpul letargiei, când inima este inertă şi prin urmare dezvoltarea flegmonului nu este împiedicată de nimic?

– De vreme ce s-a întâmplat cu dumneata, înseamnă că este posibil, chiar dacă trebuie să mă crezi că flegmonul tău trecuse când deja ţi-ai revenit.

– Au trecut multe minute ca să se întâmple aceasta ?

– Da, au trecut, dar poate nu prea multe. O astfel de funcţionare a inimii şi a plămânilor tăi, din timpul când dormeai, părea că ar putea sparge şi gheaţa de pe Volga, nu numai să distrugă un flegmon în puţin timp.

– Şi este posibil ca plămânul cu flegmon să funcţioneze cu aşa intensitate, ca în cazul meu ?

– Prin faptul că s-a întâmplat înseamnă că da.

– Adică nu există nimic uimitor şi interesant în ceea ce mi s-a întâmplat?

– Desigur că există, în orice împrejurare, totdeauna este un fenomen care se observă rar.

– Rar şi nu cumva niciodată, în afară de aceste cazuri şi condiţii?

– Cum putem spune niciodată, de vreme ce s-a întâmplat în cazul dumneavoastră?

– Prin urmare, susţineţi că un flegmon poate să dispară de la sine, fie şi dacă toate organele se află în nelucrare, inima este silită de flegmon şi plămânii cu flegmon pot, când vor, să funcţioneze şi numai pentru glorie. Dacă ar fi aşa n-ar mai fi cazul să moară cineva de flegmon pulmonar. Dar ia spune-mi, doctore, poate cineva să cadă în letargia care i-a venit când avea flegmon, adică poate cineva scăpa în acelaşi timp şi de flegmon şi de letargie ?

Un zâmbet ironic a apărut pe buzele doctorului.

– Vezi, nu ţi-am spus eu degeaba mai înainte că vei avea idee fixă. Mereu te sileşti să socoţi ceea ce ţi s-a întâmplat altceva şi nu letargie şi pui întrebări cu scopul de a….

Cu scopul de a dovedi – m-am gândit eu – care dintre cei doi este stăpânit de idee fixă; eu, care mă străduiesc cu concluziile ştiinţei, să cercetez temeiul diagnosticului care s-a făcut în starea mea, sau dumneavoastră care, dimpotrivă, din toate puterile, strângeţi toate cazurile într-o singură categorie, potrivit cu ştiinţa dumneavoastră.

În sfârşit, am zis puternic:

– Pun aceste întrebări ca să vă arăt că cei care văd căzând zăpadă în jurul lor nu pot numai din acestă pricină să se convingă în toate cazurile că este iarnă, când totuşi înfloresc copacii şi calendarul nu este de acord. Fiindcă mi-aduc aminte că odată a căzut zăpadă, când calendarul arăta 12 mai şi copacii în livada tatălui meu erau înfloriţi.

Acest răspuns se pare că a convins pe doctor, căci a întârziat să mă mai prevină de primejdia de a ajunge la idee fixă, pentru ceea ce mi se întâmplase deja, de aceea nu mi-a mai făcut nici o obiecţie şi eu am încetat a-l mai întreba.

Notă. Omul care s-a întors din altă viaţă, în neputinţa de a convinge pe alţii despre cele ce i se întâmplaseră şi pe care ei se sileau să le explice "ştiinţific", a intrat în liniştea unei mănăstiri, s-a făcut monah şi şi-a închinat viaţa slujirii lui Dumnezeu.

Tipărire