Cu înşişi ochii mei

Mucenici şi mărturisitori români

Sunt un creştin dintr-o ţară ortodoxă: România. Trăind 14 ani în închisoare, pentru credinţa mea, vreau să povestesc viaţa unor creştini ortodocşi, cu care m-am învrednicit să intru în legătură, în timpul închisorilor mele. Faptele şi pilda vieţii lor m-au însufleţit necontenit în tot acest răstimp.

„Bucuraţi-vă pururea”

Primul era un preot, care fusese închis la vârsta de 70 ani. Îl chema Ciureanu. Când l-au adus înăuntru, cu barbă mare şi albă şi cu părul alb, câţiva ofiţeri din poarta închisorii îl luau în batjocură. Unul zise: "De ce au mai adus şi pe acest popă bătrân?" Altul îi răspunse în batjocură: " Poate ca să-i spovedească pe toţi!" Acest preot avea un fiu, care murise în închisorile ruseşti; fiica lui fusese condamnată la 20 ani închisoare. Doi din ginerii săi erau împreună în închisoare, unul chiar în celulă cu el. Nepoţii lui nu aveau ce mânca. Erau siliţi să mănânce gunoaie. Întreaga lui familie era distrusă. Nu mai avea nici biserică. Totuşi omul acesta avea o faţă aşa de luminoasă! Necontenit avea un zâmbet frumos pe buze. Şi niciodată nu saluta pe cineva cu "bună ziua" sau "bună seara", ci cu cuvintele: "Bucuraţi-vă pururea" (I Tes. 5,16)

Într-o zi l-am întrebat: "Părinte, cum puteţi zice "Bucuraţi-vă pururea", când Sfinţia Voastră aţi trecut printr-o aşa de teribilă tragedie?"

– Bucuria este foarte uşoară, a răspuns el, dacă împlinim măcar un cuvânt din Sfânta Scriptură. Este scris: "Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură" (Rom.11,15). Deci, dacă cineva se bucură împreună cu toţi cei ce se bucură, are totdeauna multă înclinare spre bucurie. Sunt închis şi mă bucur cu toţi cei ce sunt liberi. Nu merg la Biserică, dar mă bucur cu toţi cei ce sunt in Biserică. Nu mă pot împărtăşi cu Sfintele Taine dar mă bucur cu toţi cei ce se împărtăşesc. Nu pot citi Sfânta Scriptură sau vreo altă carte sfântă, dar mă bucur cu acei ce pot. Nu pot vedea florile (Niciodată n-am văzut vreun copac sau vreo floare în toţi aceşti ani. Mă aflam jos, sub pământ, într-o închisoare subterană. Niciodată nu vedeam soarele, luna sau stelele. Ba uneori uitam că acestea mai şi există. Niciodată nu vedeam vreo culoare, ci numai pereţii cenuşii ai celulei şi uniforma noastră gri. Ştiam însă că o astfel de lume există, o lume cu fluturi coloraţi şi curcubee pe cer).

Dar pot să mă bucur cu toţi cei ce văd curcubeele de pe cer şi fluturi de toate culorile. În închisoare, mirosul nu era prea plăcut. Totuşi, continuă preotul, unii au flori mirositoare în jurul lor, sau tineri care se parfumează; alţii fac excursii, alţii au familii şi copii în jurul lor. Eu nu pot să-mi văd copiii, alţii însă au copii. Şi cei ce pot să se bucure cu toţi cei ce se bucură, pot să se bucure pururea. Aceasta era pricina că era aşa de frumoasă expresia feţei lui.

Zâmbetul ceresc

Să vă spun despre un alt creştin ortodox. Nu era preot, ci simplu ţăran. (În ţara mea, aproape întotdeauna ţăranii sunt analfabeţi sau aproape analfabeţi). Citise mult Sfânta Scriptură, în afară de aceasta însă nu mai citise nici o altă carte. Acum se afla în aceeaşi celulă cu profesori, academicieni şi alţi oameni cu înaltă cultură, care fuseseră închişi de comunişti. Şi acest biet ţăran se străduia să aducă la Hristos pe un membru al Academiei de ştiinţe. Dar în schimb primea numai ironii.

– Domnule, nu-ţi pot explica mult, dar eu merg împreună cu Hristos, vorbesc cu El, Îl văd…

– Ia nu-mi mai spune mie poveşti, că vezi pe Hristos! Cum îl vezi pe Hristos?

– Nu pot să-ţi spun cum Îl văd. Simplu: Îl văd! În multe chipuri poate vedea cineva. În vis, să zicem, vezi multe lucruri. Mie mi-i de-ajuns să închid ochii. Uite, acum îl văd pe fiul meu, acum văd pe cumnata mea, pe nepotul meu. Fiecare poate vedea. Există şi un altfel de vedere.

Văd pe Hristos!

– Chiar vezi pe Hristos?

– Da, Îl văd!

– Nu mai spune, cum îl vezi? Liniştit, supărat, plictisit, indispus, vesel? Cum te priveşte? Zâmbeste vreodată?

– Ai găsit, a răspuns ţăranul: îmi zâmbeşte!

– Domnilor, veniţi să auziţi ce îmi spune acest om! Mă ia in batjocură. Zice că Hristos îi zâmbeste. Arată-mi şi mie cum îţi zâmbeşte?

Acesta a fost unul din cele mai mari momente din viaţa mea.

Ţăranul a luat o înfăţişare foarte serioasă. Faţa lui a început să lumineze. (În Biserică există astăzi clerici şi teologi care nu pot crede întreaga Sfântă Scriptură. O cred pe jumătate, sau un sfert din ea. Pentru anumite pricini, nu cred nici în minuni.Eu o cred în întregime, pentru că am văzut minuni. Am văzut schimbarea la faţă, desigur nu aceea a lui Hristos, ci ceva asemănător. Eu am văzut feţe luminând…) Un zâmbet a apărut pe faţa acelui ţaran. Aş fi voit să fiu pictor ca să zugrăvesc acel zâmbet. Era într-însul o doză de întristare pentru sufletul pierdut al omului de ştiinţă. Dar era şi o mare nădejde în acel zâmbet! Avea atâta dragoste şi compătimire şi o bucurie de a mântui acel suflet! Toată frumuseţea Raiului se vedea în zâmbetul acelei feţe. Era murdară şi nespălată, dar avea zâmbetul ceresc al Raiului.

Profesorul şi-a plecat capul şi a zis: "Ai dreptate, domnule. Ai văzut pe Hristos. Ţi-a zâmbit".

Ortodoxie adevărată

Să ne întoarcem iarăşi la preotul Ciureanu. Avea întotdeauna o aşa de frumoasă înfăţişare! Când ne-au scos la plimbare ( într-o curte unde nu exista nici o floare, sau plantă sau iarbă), acesta a pus mâna pe umărul unui creştin şi i-a zis: "Ia povesteşte-mi viaţa ta!"

Omul i-a vorbit ca de obicei, cât de răi erau comuniştii: "M-au bătut, m-au schingiuit, mi-au făcut mizerii teribile".

Preotul a ascultat cu atenţie, apoi i-a zis: "Ai spus multe despre comunişti, ia spune-mi acum şi despre tine. Când te-ai spovedit ultima dată?

– Ei să tot fie vreo patruzeci de ani.

– Să lăsăm acum şi pe comunişti şi pe nazişti, – pentru că şi tu eşti păcătos – şi să-mi spui păcatele tale."

Toţi s-au spovedit. De asemenea şi eu. Şi mi-aduc aminte că pe când mă spovedeam, cu cât îi spuneam mai multe păcate, tot mai frumoasă şi mai plină de bunătate devenea faţa lui. La început mă temeam ca nu cumva auzind aceste lucruri să mă dispreţuiască. Totuşi, cu cât mai multe fapte rele îi spuneam despre mine, cu atât mai mult se apropia de mine.La sfârşit îmi spune: "Fiule, ai săvârşit multe păcate, dar îţi spun un lucru: cu toate aceste păcate ale tale, Dumnezeu te iubeşte şi te iartă. Adu-ţi aminte că El a dat pe Fiul său să moară pentru tine şi sileşte-te puţin câte puţin în fiecare zi să-ţi îmbunătăţeşti viaţa, ca să fii bineplăcut lui Dumnezeu".

Experienţele mele din cunoştinţa cu acest preot au fost cele mai frumoase din viaţa mea. Acum el nu mai este în această lume. A fost un model de adevărată Ortodoxie. Există astfel de ortodocşi. Această Ortodoxie a fost deplină, adevărată. Fie ca Dumnezeu să ne ajute pe toţi să devenim adevăraţi ortodocşi, după modelul sfinţilor pe care îi vedem în icoane şi a atâtor sfinţi, care trăiesc şi astăzi.

O bună mărturie

În România era o întreagă categorie de deţinuţi, alcătuită numai din preoţi, episcopi, pastori, rabini, laici şi tot felul de oameni, care se aflau în închisoare pentru credinţa lor.

Într-o zi, un ofiţer de securitate veni să vadă această mulţime. Toţi stăteau foarte atenţi, iar el chemă la întâmplare pe un tânăr şi îl întrebă: "Ce ai fost tu ca cetăţean?"

Tânărul a răspuns: "Domnule, nu-i cazul să încetez a fi ceea ce am fost ca cetăţean. Sunt preotul lui Dumnezeu".

– A, da, eşti popă! Şi mai iubeşti pe Hristos?

Preotul a tăcut câteva secunde. Secunde care păreau veşnicie, fiindcă ştia că de acestea depinde viaţa sa veşnică. Domnul Hristos a zis: "Oricine mă va mărturisi înaintea oamenilor, şi eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui meu Care este în Ceruri. Şi cine se va lepăda de Mine de frică, şi Eu mă voi lepăda de el, înaintea Tatălui meu Care este în Ceruri”.(Matei.10,32)

Şi atunci, după puţină reculegere, faţa lui a început să lumineze – Eu am văzut atâtea feţe luminând! - şi cu glas smerit dar şi hotărât a zis: " Domnule, când am devenit preot am aflat că în istoria Bisericii mii de oameni au fost omorâţi pentru credinţa lor. Şi de fiecare dată când stăteam înaintea Sfintei Mese, purtând acele frumoase şi împodobite veşminte, am făgăduit lui Dumnezeu că, dacă vreodată va trebui să sufăr, dacă vreodată voi purta haina de puşcăriaş, voi continua să iubesc pe Hristos".

"Domnule, a continuat el, vă supărăm aşa de mult! Noi avem adevărul şi voi aveţi cravaşa, noi avem iubire şi voi aveţi lanţurile în celulele puşcăriaşilor. Silnicia şi ura sunt argumente foarte sărace în faţa adevărului şi a iubirii. Dacă aţi spânzura pe toţi profesorii de matematică, dacă toţi matematicienii ar fi sugrumaţi, oare cât ar face 4+4? Ar continua să facă 8. Şi 8+8 ar face tot 16. Nu puteţi schimba adevărul spânzurând pe toţi cei ce spun adevărul. Chiar dacă toţi creştinii ar fi spânzuraţi, va continua să fie adevărat că există un Dumnezeu şi că Acesta e Iubire. Şi că există un Mântuitor, Care se numeşte Iisus Hristos şi mărturisindu-L pe Acesta omul se poate mântui. Că există un Duh Sfânt şi o oaste de îngeri în jurul pământului şi că există un preafrumos Paradis. Nu puteţi schimba adevărul.

Aş fi vrut să am un mijloc ca să pot reda tonul cu care preotul a spus aceste cuvinte. Noi ceilalţi ne-am simţit ruşinaţi. Deoarece credem în Hristos, nădăjduim în Hristos, dar… Pe când acest om iubea pe Hristos aşa cum Julieta iubea pe Romeo, sau cum mireasa iubeşte pe mirele său.

O iubire fără de moarte

Când mă aflam în închisoare, mă înbolnăvisem foarte tare. Aveam tuberculoză la amândoi plămânii, de asemenea patru vertebre erau atinse de tuberculoză. Aveam deasemenea tuberculoză intestinală, diabet, insuficienţă cardiacă, gălbenare şi alte boli pe care nici nu le mai amintesc. Eram aproape de moarte. La dreapta mea se afla un preot cu numele de Iscu (Gherasim). Era egumenul unei mănăstiri. Acest om în etate cam de 40 de ani fusese aşa de mult chinuit, încât era aproape de moarte. Totuşi avea faţa liniştită. Vorbea despre nădejdea lui de mântuire, de iubirea lui pentru Hristos, despre credinţa lui. Era plin de bucurie . La stânga mea se afla comunistul schingiuitor, care schingiuise pe preot până aproape de moarte. Fusese arestat chiar de tovarăşii săi. Să nu credeţi ce spun ziarele că comuniştii urăsc pe preoţi, sau urăsc pe evrei. Nu-i adevărat. Ei urăsc pur şi simplu. Urăsc pe oricine. Urăsc pe evrei, urăsc pe creştini, urăsc pe antisemiţi, urăsc pe antihrişti, urăsc pe toată lumea. Un comunist urăşte pe alt comunist. Se duşmănesc între ei. Şi când un comunist duşmăneşte pe altul, unul pe altul se bagă la închisoare şi îl bate şi î1 chinue ca şi pe creştin.

Aşa se întîmplase că comunistul schingiuitor, care chinuise pe acest preot până aproape de moarte, fusese şi el bătut până aproape de moarte de către tovarăşii săi şi-şi dădea sufletul. Sufletul lui se chinuia în ghearele morţii.

În timpul nopţii mă deşteptă zicând: "Domnule, fii bun roagă-te pentru mine! Nu pot muri, am facut o crimă înfricoşătoare!

Atunci am văzut o minune. Am vazut pe preotul în pragul morţii chemând pe alţi doi deţinuţi. Sprijinindu-se pe spatele lor, a trecut încet pe lângă patul meu, s-a aşezat pe marginea patului ucigaşului său şi-l mângâia pe cap.

– Nu voi uita niciodată această mişcare! Un om asasinat continua să mângâie pe asasinul său. Aceasta este Iubirea. Putea găsi o mângâiere pentru acela.

– Apoi preotul zise către acel om: "Eşti tânăr, nu ştiai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea". Dar nu a rostit aşa simplu aceste cuvinte. Poţi zice "iubesc" şi să fie simplu un cuvânt de şase litere. Acesta însă zicea cu adevărat: Te iubesc din toata inima mea.

Apoi a continuat: "Dacă eu care sunt păcătos, pot să te iubesc aşa de mult, închipuieşte-ţi pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubeşte! Şi toţi creştinii pe care i-ai chinuit, să ştii, te iartă, te iubesc şi Hristos te iubeşte. Îţi doreşte mântuirea ta cu mult mai mult decât ţi-o doreşti tu însuţi. Te îndoieşti dacă este cu putinţă să ţi se ierte păcatele . . .El doreşte să-ţi ierte păcatele mai mult decât tu însuţi doreşti să fii iertat. Doreşte să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El. El este numai iubire. Dar trebuie să te întorci spre El şi să te pocăieşti".

În această celulă a închisorii unde nu mai era posibil să fie secrete am auzit mărturisirea ucigaşului faţă de victima sa. Viaţa este mult mai impresionantă în romane. Nici un romancier însă nu a scris vreodată aşa ceva. Victima, în pragul morţii, primea spovedania ucigaşului său şi cel chinuit a dat dezlegare ucigaşului său. S-au rugat împreună, s-au îmbrăţişat unul cu altul. Preotul s-a întors apoi la patul său şi amândoi au murit în aceeaşi noapte. Era noaptea Crăciunului. Dar nu o noapte de Crăciun în care ne-am adus aminte simplu că înainte cu două mii de ani Hristos se născuse în Vitleem. Era noaptea în care Hristos se născuse în inima unui comunist torţionar.

Acestea sunt lucruri pe care le-am văzut cu înşişi ochii mei.